45 de km, 2300 diferenta de nivel pozitiva
Locul 78/180
Timp:6:49
Si uite asa ne continuam
periplul in lumea alergarilor montane, cu un nou concurs, la doar 2 saptamani
dupa terminarea Ecomarathon-ului. Avea sa fie bine sau nu, nu prea curand
pentru noi?suntem capabili sa-l ducem la bun sfarsit sau nu? ramane de vazut. Cursa
se intindea pe 45 de km, cu 2300 diferenta de nivel si un teren destul de
capricios, datorita mocirlei care avea sa ne ingroape cu totul.
Plecam de vineri, asa cum ne
este traditia deja:), pe ruta Bucuresti-Pitesti-Craiova-Drobeta- Baile
Herculane. Avem parte de 2 prezente feminine, Liliacul si Cupidon plus o foca:)
si plecam bucurosi spre locul faptei. Undeva pe langa Drobeta ne intalnim cu
Fako si Tale, si plecam impreuna spre Valea Cernei.
Ajungem destul de tarziu, ne luam
kit-urile de concurs, mancam ceva paste si mergem spre gara pentru a ne culege
invitatul surpriza:).
Paula s-a lasat convinsa in cele
din urma sa participe la o cursa montana, fiind fermecata de povestirele mele
de pe la concursuri, cele 2 pe care le aveam:)) si hotaraste sa guste si ea din
aceasta nebunie.
Ajunge cu trenul, undeva la
miezul noptii, ne luam ceva de ale gurii pentru dimineata si ne indreptam
iarasi spre corturi.
O pasez la Tale si Foca in cort si
ne bagam la somn. Asta era intentia, ca ei ciripeau de zor si nu prea aveau
somn. Ii pizduiesc putin:) si in cele din urma adormim. Dimineata ne trezim, ne
echipam, rontai cate ceva si intru parca in priza. Emotionat peste masura, dau
ture de colo colo, spre deliciul prietenilor nostri, care se uitau la mine si
se intrebau daca nu cumva m-am drogat. Pur si simplu nu ma puteam potoli si nu
aveam stare deloc. Ii explic Paulei cate ceva despre alimentatie, ii dau ceva
sfaturi, ii arat un gel si un activator si-i spun cum sa le ia;putin
nedumerita, le accepta si incepe sa o cuprinda si pe ea emotiile.( nu alea care
te fac sa te duci la baie:P).
Avem de mers cam un km pana la
locul startului, care avea sa se dea la ora 9. Ne bagam undeva in primele
linii, ne incurajam si plecam intr-o alta aventura, din multe altele ce vor
urma sa vie.
Primii km sunt comuni, atat pentru semi cat si pentru marathon, o
portiune de asfalt in urcare. Se pleaca destul de tare, pentru moment suntem
undeva in primele linii alaturi de cei buni, mare greseala pentru ca nu peste
mult timp aveam sa ma tai ca maioneza:).
Se face imediat stanga pe un podet
de lemn si incepe o urcare brusca prin padure. Soarele e ucigator si imi da in
moalele capului, este de mentionat aversiunea mea fata de caldura, prefer sa
dardai ca un caine, decat sa nu gasesc metode pentru a ma racori.
Pe prima urcare ma depseste Hiroko,
Dragonu ramane undeva in spate, incerc sa tin cat se poate ritmul si cat imi
sta in putinta.Urmeaza o coborare uratica spre satul Bogaltin, Acolo ma
alimentez in checkpoint si plec spre prima urcare, de vreo 700 de m.
Dupa aproximativ 18 km, mi se taie
elanul de tot, daca pana atunci m-am simtit foarte bine si credeam ca pot tine
ritmul la nesfarsit, aici deja ma incercau gandurile de abandon. M-am pus de
vreo 2 ori jos, m-au incurajat concurenti din spate, dar degeaba. Eram setat
spre a renunta, stomacul meu facea figuri si ma intepa rau, parca reprosandu-mi
ca-l supun la un efort mult prea mare. In cele din urma, il bag in pizda
masii, ii spun sa-si taca gura si incep urcarea, Acolo ma ajung si surorile
David, care aveau un ritm constant, neah... experienta isi spunea cuvantul, eu
inca ma consideram novice.
Termin urcarea mai mult taras decat
pe propriile picioare, ajung in checkpoint iarasi, unde stau destul de mult
timp. Bag portocale in mine, de parca sunt storcator de fructe:)), bag si apa
si ce-mi mai cade la indemna si incep sa ma molesesc de tot, parca nu-mi mai
vine sa plec deloc.
Incurajat de voluntarii din post,
sau speriati ca-i las fara resurse:)), plec si eu in cele din urma, caldura se
mai domoleste nitel si incep si eu sa-mi revin. Urmeaza o coborare plina de
noroi, in care injur ca un birjar. Dar iata ca se intampla si inevitabilul,
vine o ploaie cu tunete si fulgere, numai buna....:), pt ca majoritatea se
adaposteau si eu depaseam in voie.
Nu m-a speriat deloc urgia care se
pornise, asa ca pornesc sinuos spre creasta, contrar recomandarilor de a nu ma
expune acolo, atata timp cat sunt descarcari electrice. Am mers pe mana karmei
mele bune, ajung si in Varf si pornesc iarasi la goana.
Ud pana la piele, si cu multa
energie, incep parca o alta cursa, v-am zis eu ca e de vina caldura:P, alerg
mai mult singur pana intr-o portiune in care intalnesc un salvamont care
participa si el la concurs. Alergam pe poteci pline de noroi, destul de
periculoase, nu mai tin cont de nimic si prefer sa calc prin rauletele care se
formau, datorita ploii care se scurgea de la deal. Era o senzatie destul de
placuta, ce-mi facea urcarea mult mai placuta. Ma simteam ca la patinoar, pe
multe portiuni, si-mi aducea in minte un vers de la Parazitii “ viata e ca fuga
pe gheata”, se potrivea perfect cu peisajul de aici.
In cele din urma ajung si la
biserica Dobraia, aici sunt anuntat ca nu mai e asa de mult pana la finish si
sunt indemnat sa trag tare.
Exact ca picatura chinezeasca, m-au
lucrat marcajele de pe traseu. Nu aveam nimic impotriva cu marcajul excesiv,
doar ca era notat din km in km si era
foarte frustrant, tinand cont ca eram destul de obosit. Daca la inceput, nu
vroiam sa vad marcajul de loc, pe ultimii 3 km, ma uitam dupa el dupa un lucru
foarte rar si pretios. Iata cum se schimba situatia; mocirla era omniprezenta,
dar nu mai conta, pe ultimii 2 km , ma intampina si Pes, pe care-l smotocesc
nitel, urmeaza apoi Adi ( pe care nu-l smotocesc:P) ci doar il salut si care ma
incureajeaza si ma asigura ca mai e putin.
Aratand ca un porc, plin de noroi si
udat pana la piele, asteptam finish-ul ca pe o izbavire, nu ca as fi eu marele
credincios, da-o in crucea masii de treaba, dar imi place cum suna:)). Urmeza
si ultimul km, adik 45..... bun... unde spanac e finish-ul, nu se auzea nimic,
nici un miorlait de mata, nici o melodie pe fundal, un tipat nimic. In gandul
meu zic,” astia ne-au dat teapa”, descurajat alerg mai repede, incep sa aud
cate ceva, ca prin minune, ori mi s-au desfundat mie urechile:)), si trag si
mai tare.
Trec repede podetul din
fata mea, urc un deal in viteza, sar ca o caprioara si trec prin poarta in
aproape 7 ore, ma las cuprins de imbratisarea fetelor si ma bucur ca am
terminat cu bine.
A fost o cursa chinuitoare din multe pucte de vedere, insa in
care am invatat multe si am acumulat experienta. Intampin si Dragonul, care
dadea ceva semne de oboseala si dureri in glezne.
Paula vine si ea, insotita de Tale,
care pornise in intampinarea ei, dupa aproape 8 ore si ceva, o iau in brate, o
felicit si o intreb mai in gluma mai in serios” eee, cum esti?mai vrei” la
care, cu o voce tremuranda si printre lacrimi mi-a zis “ da, mai vreau”.
De
atunci, Paula venea singura la concursuri, fara sa-i mai zic eu, ba chiar ma
anunta ea, sa fie sigura ca sunt si eu prezent. A fost momentul in care a decis
ca aceasta lume I se potriveste si avea sa devina din ce in ce mai buna, de la
o cursa la alta. Asa cum pentru mine, Mpc-ul a fost prima experienta, asa avea
sa fie pentru ea prima dragoste.
Seara mai balaurim pe acolo, mergem
la o cloaca in aer liber, sa ne dregem picioarele, apoi somn. A doua zi ne
trezim cam tepeni, mergeam ca niste “imitatii” de pinguini, insa ajunseram sa
iubim senzatia asta. Ne mai plimbam putin prin zona si ne indreptam spre casa,
drumul e lung si obositor, insa experienta traita, a facut toti banii.