31 mai 2011

Hercules Marathon 28 mai 2011




45 de km, 2300 diferenta de nivel pozitiva
Locul 78/180
Timp:6:49

               Si uite asa ne continuam periplul in lumea alergarilor montane, cu un nou concurs, la doar 2 saptamani dupa terminarea Ecomarathon-ului. Avea sa fie bine sau nu, nu prea curand pentru noi?suntem capabili sa-l ducem la bun sfarsit sau nu? ramane de vazut. Cursa se intindea pe 45 de km, cu 2300 diferenta de nivel si un teren destul de capricios, datorita mocirlei care avea sa ne ingroape cu totul.
               Plecam de vineri, asa cum ne este traditia deja:), pe ruta Bucuresti-Pitesti-Craiova-Drobeta- Baile Herculane. Avem parte de 2 prezente feminine, Liliacul si Cupidon plus o foca:) si plecam bucurosi spre locul faptei. Undeva pe langa Drobeta ne intalnim cu Fako si Tale, si plecam impreuna spre Valea Cernei.
               Ajungem destul de tarziu, ne luam kit-urile de concurs, mancam ceva paste si mergem spre gara pentru a ne culege invitatul surpriza:).
               Paula s-a lasat convinsa in cele din urma sa participe la o cursa montana, fiind fermecata de povestirele mele de pe la concursuri, cele 2 pe care le aveam:)) si hotaraste sa guste si ea din aceasta nebunie.
              Ajunge cu trenul, undeva la miezul noptii, ne luam ceva de ale gurii pentru dimineata si ne indreptam iarasi spre corturi.
              O pasez la Tale si Foca in cort si ne bagam la somn. Asta era intentia, ca ei ciripeau de zor si nu prea aveau somn. Ii pizduiesc putin:) si in cele din urma adormim. Dimineata ne trezim, ne echipam, rontai cate ceva si intru parca in priza. Emotionat peste masura, dau ture de colo colo, spre deliciul prietenilor nostri, care se uitau la mine si se intrebau daca nu cumva m-am drogat. Pur si simplu nu ma puteam potoli si nu aveam stare deloc. Ii explic Paulei cate ceva despre alimentatie, ii dau ceva sfaturi, ii arat un gel si un activator si-i spun cum sa le ia;putin nedumerita, le accepta si incepe sa o cuprinda si pe ea emotiile.( nu alea care te fac sa te duci la baie:P).
               Avem de mers cam un km pana la locul startului, care avea sa se dea la ora 9. Ne bagam undeva in primele linii, ne incurajam si plecam intr-o alta aventura, din multe altele ce vor urma sa vie. 
Primii km sunt comuni, atat pentru semi cat si pentru marathon, o portiune de asfalt in urcare. Se pleaca destul de tare, pentru moment suntem undeva in primele linii alaturi de cei buni, mare greseala pentru ca nu peste mult timp aveam sa ma tai ca maioneza:).

             Se face imediat stanga pe un podet de lemn si incepe o urcare brusca prin padure. Soarele e ucigator si imi da in moalele capului, este de mentionat aversiunea mea fata de caldura, prefer sa dardai ca un caine, decat sa nu gasesc metode pentru a ma racori.

            Pe prima urcare ma depseste Hiroko, Dragonu ramane undeva in spate, incerc sa tin cat se poate ritmul si cat imi sta in putinta.Urmeaza o coborare uratica spre satul Bogaltin, Acolo ma alimentez in checkpoint si plec spre prima urcare, de vreo 700 de m.

           Dupa aproximativ 18 km, mi se taie elanul de tot, daca pana atunci m-am simtit foarte bine si credeam ca pot tine ritmul la nesfarsit, aici deja ma incercau gandurile de abandon. M-am pus de vreo 2 ori jos, m-au incurajat concurenti din spate, dar degeaba. Eram setat spre a renunta, stomacul meu facea figuri si ma intepa rau, parca reprosandu-mi ca-l supun la un efort mult prea mare. In cele din urma, il bag in pizda masii, ii spun sa-si taca gura si incep urcarea, Acolo ma ajung si surorile David, care aveau un ritm constant, neah... experienta isi spunea cuvantul, eu inca ma consideram novice.
            Termin urcarea mai mult taras decat pe propriile picioare, ajung in checkpoint iarasi, unde stau destul de mult timp. Bag portocale in mine, de parca sunt storcator de fructe:)), bag si apa si ce-mi mai cade la indemna si incep sa ma molesesc de tot, parca nu-mi mai vine sa plec deloc.

           Incurajat de voluntarii din post, sau speriati ca-i las fara resurse:)), plec si eu in cele din urma, caldura se mai domoleste nitel si incep si eu sa-mi revin. Urmeaza o coborare plina de noroi, in care injur ca un birjar. Dar iata ca se intampla si inevitabilul, vine o ploaie cu tunete si fulgere, numai buna....:), pt ca majoritatea se adaposteau si eu depaseam in voie.
         Nu m-a speriat deloc urgia care se pornise, asa ca pornesc sinuos spre creasta, contrar recomandarilor de a nu ma expune acolo, atata timp cat sunt descarcari electrice. Am mers pe mana karmei mele bune, ajung si in Varf si pornesc iarasi la goana.
           Ud pana la piele, si cu multa energie, incep parca o alta cursa, v-am zis eu ca e de vina caldura:P, alerg mai mult singur pana intr-o portiune in care intalnesc un salvamont care participa si el la concurs. Alergam pe poteci pline de noroi, destul de periculoase, nu mai tin cont de nimic si prefer sa calc prin rauletele care se formau, datorita ploii care se scurgea de la deal. Era o senzatie destul de placuta, ce-mi facea urcarea mult mai placuta. Ma simteam ca la patinoar, pe multe portiuni, si-mi aducea in minte un vers de la Parazitii “ viata e ca fuga pe gheata”, se potrivea perfect cu peisajul de aici.
              In cele din urma ajung si la biserica Dobraia, aici sunt anuntat ca nu mai e asa de mult pana la finish si sunt indemnat sa trag tare.
           Exact ca picatura chinezeasca, m-au lucrat marcajele de pe traseu. Nu aveam nimic impotriva cu marcajul excesiv, doar ca era notat din km  in km si era foarte frustrant, tinand cont ca eram destul de obosit. Daca la inceput, nu vroiam sa vad marcajul de loc, pe ultimii 3 km, ma uitam dupa el dupa un lucru foarte rar si pretios. Iata cum se schimba situatia; mocirla era omniprezenta, dar nu mai conta, pe ultimii 2 km , ma intampina si Pes, pe care-l smotocesc nitel, urmeaza apoi Adi ( pe care nu-l smotocesc:P) ci doar il salut si care ma incureajeaza si ma asigura ca mai e putin.
          Aratand ca un porc, plin de noroi si udat pana la piele, asteptam finish-ul ca pe o izbavire, nu ca as fi eu marele credincios, da-o in crucea masii de treaba, dar imi place cum suna:)). Urmeza si ultimul km, adik 45..... bun... unde spanac e finish-ul, nu se auzea nimic, nici un miorlait de mata, nici o melodie pe fundal, un tipat nimic. In gandul meu zic,” astia ne-au dat teapa”, descurajat alerg mai repede, incep sa aud cate ceva, ca prin minune, ori mi s-au desfundat mie urechile:)), si trag si mai tare.
           Trec repede podetul din fata mea, urc un deal in viteza, sar ca o caprioara si trec prin poarta in aproape 7 ore, ma las cuprins de imbratisarea fetelor si ma bucur ca am terminat cu bine. 


A fost o cursa chinuitoare din multe pucte de vedere, insa in care am invatat multe si am acumulat experienta. Intampin si Dragonul, care dadea ceva semne de oboseala si dureri in glezne.

          Paula vine si ea, insotita de Tale, care pornise in intampinarea ei, dupa aproape 8 ore si ceva, o iau in brate, o felicit si o intreb mai in gluma mai in serios” eee, cum esti?mai vrei” la care, cu o voce tremuranda si printre lacrimi mi-a zis “ da, mai vreau”. 

            De atunci, Paula venea singura la concursuri, fara sa-i mai zic eu, ba chiar ma anunta ea, sa fie sigura ca sunt si eu prezent. A fost momentul in care a decis ca aceasta lume I se potriveste si avea sa devina din ce in ce mai buna, de la o cursa la alta. Asa cum pentru mine, Mpc-ul a fost prima experienta, asa avea sa fie pentru ea prima dragoste.
          Seara mai balaurim pe acolo, mergem la o cloaca in aer liber, sa ne dregem picioarele, apoi somn. A doua zi ne trezim cam tepeni, mergeam ca niste “imitatii” de pinguini, insa ajunseram sa iubim senzatia asta. Ne mai plimbam putin prin zona si ne indreptam spre casa, drumul e lung si obositor, insa experienta traita, a facut toti banii.

10 mai 2011

Ecomarathon 5 mai 2011



Locul 58
Timp:5:46



               Injectat de foarte putin timp cu virusul alergarii montane, dupa prima mea experineta la Mpc 2010, aveam  sa aflu, ca nu este singura competitie de acest gen din tara, si ca mai sunt multe altele de care nici macar nu aveam habar.
               Am avut timp toata iarna sa meditez asupra caii pe care doresc sa o urmez, si am decis ca ar fi una din cele mai bune decizii pe care le-am luat in ultimul timp, si ca viata mi se va schimba considerabil.
               Asa ca m-am pus cu Dragonu pe cautat competitii de acest gen, si am dat de Ecomarathon si Hercules, care ajungeau la a 2-a editie. Ne-am inscris frumos din timp si am asteptat cuminti ziua in care aveam sa pornim intr-o alta aventura.
               Ecomarathonul marcheaza primul concurs de anduranta al primaverii si totodata, cel mai asteptat, deoarece el da startul sezonului competitional. Se intinde pe o distanta de 42 de km, si o diferenta pozitiva de nivel de 2400 de m.
               Un concurs cu totul aparte si unic prin formatul pe care il promoveaza, fiind format din 3 bucle de cate 14 km, dar si datorita peisajului magnific pe care-l intalnesti. Pe mine, cel putin m-a impresionat atat de mult, incat inclin sa cred ca este cel mai pitoresc loc prin care am alergat vreodata, si asta compenseaza greutatea si tehnicitatea cursei. Faptul ca dupa fiecare bucla, te intorci in locul de unde s-a dat startul, este un plus si un bun mod de ati mai ridica moralul, datorita incurajarilor primite de organizatori, voluntari si spectatori.
              Ne indreptam spre Moeciu de Sus, insotiti de Foca, Adriana si Liliacu, cel dintai avand sa si participe la proba de cros, 14 km. Inca de la ridicarea kit-ului aveam sa fim impresionati de buna organizare, de promptitudinea de care au dat dovada si de entuziasmul din ochii lor. Nu prea ii cunoasteam asa bine pe organizatori, insa aveam eu o idee. Echipa lui Mihai Orleanu, formata din surorile David, Adi Bostan si multi altii, au facut o treaba excelenta si ne-au organizat un concurs pe cinste, la care revin cu placere de fiecare data.
               Pentru cazare am ales varianta cortului, gandind ca altfel vom scuti banii pe care trebuia sa-i dam pe cazare;aiurea..... am dat o gramada de bani, mancand la un  restaurant din zona, diverse “delicatese”.
               Fermecati de atmosfera dinaintea concursului, plecam la cort, avand in gand sa tragem un pui de somn, si sa fim bine odihniti pentru a 2 a zi:). Ne odihnim atat de bine, incat pe la 3 ne trezim, decisi sa ne imbracam si sa pornim la start.... noi neavand de unde sa stim ca e miezul noptii. Ne culcam la loc, uimiti de faptul ca ne odihniseram foarte bine in numai 4 ore de somn.
               Dimineata de intampina rapid cu o temperatura putin rece, dar cu sanse mari de a avea o zi buna, deoarece soarele ni se arata zambitor pe cer.
               Ne echipam, ciugulim ceva rapid si ne asezam si noi in pluton, alaturi ce ceilalti alergatori. Se da startul, se pleaca rapid pe prima bucla, pe o portiune de asfalt de aproximativ 4 km, cred. 

                Ma simt ok, imi impun un ritm care ma avantajeaza si ma trezesc destul de rapid, trecand un podet si intrand in padure. Incepe urcarea, lumea gafaie in jur, imi fac loc printre concurenti si trag mai tare, aici e si punctul in care-l pierd pe Dragonu. Caldura imi da ceva batai de cap si ma molesesc pentru cateva momente, insa imi revin.

              Poteca e single-trail asa ca este dificil sa depasesti, insa cu putina bunavointa din partea celorlalti concurenti, imi fac usor loc mai in fata. Prima urcare se termina rapid, cotim undeva in dreapta si o luam la goana intr-o coborare rapida. De acolo mai urmeaza inca o urcare, pe care se face o coada imensa, pana dam in scoala de la Fundata. 

              Peisajul e superb si asta imi da forte noi, ajung in sosea, il vad pe Dragonu si il salut. Ma hidratez la un checkpoint, si simt cu trece timpul. Plec totusi rapid de acolo, incepe o coborare pe langa casele oamenilor, peisajul iti fura privirea de-a dreptul si nici nu imi dau seama cum termin prima bucla, dupa o portiune destul de tehnica de coborat, dau un asfalt din nou si ajung la finish intr-o ora jumate. 

                Acolo zabovesc ceva, mananc rapid si ma hidratez, primesc aplauza si incurajari si sunt gata de a 2 a bucla. Cea mai grea portiune mi s-a parut cea din Cheile Gradistei, un drum forestier in urcare, de aproximativ 5 km, plin de praf si de cocalari ce-si plimbau SUV-urile si ne aruncam praf in ochi. Acolo am pierdut destul de multe locuri, fiind ajuns din urma de alergatori cu mai mare experienta. Moralul meu a avut de suferit din aceasta cauza, iar caldura excesiva  mi-a pus capac.
             Termin si a 2 a bucla in 2 ore aproximativ si urmeaza sa o abordez pe a 3-a, care se dovedeste si cea mai grea. Stau destul de mult in checkpoint si ma urnesc destul de greu, oboseala isi spune cuvantul, lipsa antrenamentului specific si a experientei. Prima portiune e un pic mocirloasa si la deal, cainii ne latra:), insa gandesc ca mai sunt doar 14 km, trebuie sa continui. Urc destul de greu, pana ajung intr-o portiune de plat fals, moment in care se lasa frigul, si incepe o ploaie timida, care mai sus avea sa se transforme in ninsoare.Crampele imi dau batai de cap, urlu de durere si ma misc destul de greoi. Imi revin in cele din urma si plec in alergare pe o coborare tehnica, printre radacini de copaci si pietre.
              Ajung iarasi in sosea, merg rapid pe forestier o perioada de timp si dau in ultima urcare. Acolo aveam sa-l cunosc pe Dani Helesteuan, un bun prieten care imi povesteste despre familia sa si Tomi Coconea, vice-campionul mondial la Red Bull X Alps. Urcarea este mai lina cand ai un tovaras bun de drum, mergem mai bine de jumatate de drum impreuna, dar pe mine ma lasa picioarele asa ca el se duce inainte. Cu un ultim effort, termin portiunea de urcat si incep sa alerg la vale.
             Crampele in fac o vizita scurta si-mi mai smulg ceva cuvinte de ocara, insa pleaca asa cum au venit. Coborarea e faina, insa ninsoarea ma infrigureaza peste masura, poate a fost totusi binevenita pentru ca ma facea sa alerg mai repede.
             Abordez coborarea rapid, ajung in sosea, imi dau ceva lacrimi, insa reusesc sa le stapanesc, sau se amesteca cu ninsorea, nici nu mai conteaza... Trec finish-ul in 5:45 si imbratisez fata care imi da medalia, surprinzator imi raspunde cu mare caldura, fiind si ea constienta de efortul pe care l-am depus.


            Il gasesc si pe Dani, ne imbratisam si ne felicitam reciproc, Dragonu ajunge si el, ne declaram multumiti de rezultat, tinand cont ca este al 2-lea maraton pe care il parcurgem.

            Asistam la festivitatea de premiere, tragerea la sorti, ratez la mustata un ceas Sunto performant si totul parca se termina, nesperat de repede. Aici il cunosc si pe Adi Fako, intaresc legatura si cu Tale si totul se termina intr-o nota excelenta.
           In tot acest timp Statiunea Moeciu este acoperita de un covor alb, iar peisajul e unul de vis, aievea unui basm. Luam cina la un restaurant, mai discutam cu oamenii si ne indreptam spre corturi.

          Dimineata ne trezim destul de greu, cortul fiind acoperit partial de zapada, iar mersul nostru fiind asemenea celui de pinguin:).Facem o vizita la Vila Bran, unde ne infruptam cu bunatati si ne indreptam spre Bucuresti.
          Ecomarathon-ul s-a dovedit a fi un concurs frumos, am avut parte de vreme cat pentru 3 anotimpuri, de oameni voiosi si prietenosi si de o atmosfera excelenta. Peste doua saptamani, ne asteapta Hercules Marathon, o incursiune in Valea Cernei si o cursa care se va dovedi a fi excelenta.