Dupa o saptamana frumoasa in
muntii Retezat, iata-ne indreptandu-ne spre statiunea Cheia, locul undeva avea
sa ia loc a 2-a editie a maratonului din muntii Ciucas. Ne-am intors din Cheile
Butii, impreuna cu Foca, Aida si Cupidon, doar pentru a participa la marathon
si apoi pentru a da fuga imediat dupa incheierea concursului, la Pitesti,
pentru a participa la nunta unei prieteni.
Obositi de pe drum, mergem sa ne
cazam la un hotel din apropiere si sa ne ridicam kit-urile de concurs. In
echipa de organizare si voluntariat, a fost cooptata si asociatia Montana
Pathos, din care fac si eu parte. Cu mic, cu mare au venit sa dea o mana de
ajutor si sa ajute la buna desfasurare a concursului.
Ne salutam rapid cu totii,
schimbam cateva vorbe si plecam la somn, rupti de oboseala. Dimineata ne
gaseste la start, gata de drum, eu la maraton si Dragonul la semi. Avea el
niste probleme la genunchi si a decis ca e mai indicat sa nu forteze. Este de
mentionat ca au mai luat parte si alti membri Pathos, cum ar fi: Ping si Gab,
Pong si Hike, daca nu ma insel, la proba de semi.
Startul s-a dat la ora 9, din
statiunea Cheia. Profilul cursei – 42 de km, cu 2350 de m diferenta pozitiva de
nivel.
Prima parte a cursei, m-am incalzit, alergand binisor si depasindu-l pe
Danut Cernat, ce acuza ceva probleme de spate.
Ajung rapid la cabana Muntele
Rosu, acolo unde cei din Pathos erau voluntari, insa nu trec pe acolo si ii dau
direct spre varf. Urcarea este putin greoaie, insa e un ritm care-mi convine,
apa am consumat-o chiar inainte de urcare, asa ca in varf sufeream nitel de
sete.
Cu mintea de apa din post si la
ceva refereshments, incep coborarea rapida spre cabana Ciucas Aproape de
checkpoint, intalnesc o droaie de concurenti si imi vine in cap imediat ideea
ca poate am gresit traseul, pentru ca ei urcau la deal. Mi-am luat inima in
dinti si am intrebat ce e cu ei pe acolo, si mi-au spus ca ei abia faceau
urcarea, cand eu deja coboram.
Mi-am permis sa stau mai mult
in checkpoint, unde m-am hidratat mai mult decat suficient si am mancat cate
ceva. Incurajat de voluntari si in uralele prietenilor din Pathos, plec spre
ultima portiune a cursei pe un forestier f accidentat. Ajung repede si la
Muntele Rosu, moment in care trec si de Hiroko, care alerga destul de lent pe
coborare. Prind viteza si mai mare, trec si de George Robu, care avea ceva
probleme cu stomacul, mai depasesc cativa concurenti, trec pe sub un podet,
prin apa si ma indrept cu pasi rapizi spre finish.
Cu un km inainate
ma intalnesc si cu Adi, care tine sa ma incurajeze si sa ma anunte ca am un
urmaritor, Razvan Alexe. Trec rapid pe langa niste casute, cotesc imediat la
dreapta, iar pe ultimii 400 de m, ma intampina Dragonu',care terminase de ceva
timp proba de semi, moment in care porneste camera si ma anunta ca e cineva in
spatele meu si sa trag mai tare.
Filmuletul vorbeste de la
sine, asa ca trec prin poarta in 5:14 minute, PB in anul 2011, la o proba de
maraton montan si o clasare destul de buna, tinand cont de numarul mare de
participanti. A fost o cursa ce mi-a dar aripi si mi-a dovedit ca se poate mai
bine de atat si ca incep si eu sa cresc. O cursa ce-mi va fi etalon, pentru
sezonul din 2012.
Ii multumesc frumos pentru
imortalizarea sprintului final, imi va ramane o amintire placuta de acum
incolo, ce o pot revedea ori de cate ori doresc.
Mai zabovim cateva ore si o
taiem spre Pitesti; ne luam costumele lasate la un prieten de al lui Dragonu si
ne indreptam obositi, spre locul cu pricina.
Si uite asa s-a incheiat o
trilogie, in aproximativ o saptamana: vacanta in Retezat+maraton Ciucas+
nunta:).
Initial nu am vrut sa postez
nimic despre acest eveniment, insa apoi am zis ca ar fi un exemplu bun de “asa
nu”. Nu m-a atras mai deloc ideea de a alerga un marathon de asfalt, datorita
impactului negativ pe care il are asupra genunchilor mei si asupra ligamentelor,
eu fiind axat pe trail running. Insa ideea de a alerga pe timp de noapte,
intr-un oras frumos pe cum e Sibiul, m-a incantat enorm.
Venind si dupa experienta
frumoasa din Olimp, plini de energie si cu dorinta de a nu-mi iesi din forma,
am zis “hai sa incerc si asa ceva”. Ideea maratonului de noapte se dorea a fi
un eveniment caritabil, in care taxa de participare a concurentilor sa fie
donata pentru nu stiu ce cauza nobila, nu mai tin eu minte aum exact, dar la
vremea aceea mi se parea ok.
Asa ca vineri plecam spre
Sibiu, impreuna cu Paula, virusata si ea bine de acest sindrom al alergarii, si
dupa un proaspat succes la Apuseni. Cautasem noi un loc de camping undeva la
marginea Sibiului, insa dracu l-a gasit.
Am balaurit putin si am decis sa mergem
la o pensiune, am baut o sticla de vin cu totii si ne-am bagat la somn. Starul
avea sa fie undeva in jur de 7 seara, asa ca ne-am plimbat putin, am mancat
niste paste inainte de concurs si ne-am echipat instant, gata de o alergare. Au
venit si Fako, Sabina, Tale, Sabina Surorile, Adi si Aida, o fata pe care am
cunoscut-o acolo. Tale si Fako aveau sa participe a 2 a zi la Geiger, cel mai
greu concurs de mtb din tara, asa ca au ales inteligent si s-au inscris la
semi, daca stiam despre ce e vorba nici nu ma prezentam la concurs, mai degraba
mergeam sa ma fac muci intr-un bar.
Startul s-a dat din Piata
Sfatului, s-a continuat pe nu stiu ce bulevard, alergam repejor, dupa 5 km
ajungem la un checkpoint improvizat, unde aveau niste apa calda, de nu-ti venea
sa pui gura pe ea. A fost primul moment in care am zis ca astia nu-s sanatosi
la cap;initial ne-au zis ca vor fi 10 checkpoint-uri, asa ca nu mi-am luat apa
la mine, mare teapa. Alerg pe strazi foarte prost marcate, incercam sa nu pierd
contactul vizual cu cei din fata, ca sa nu ma pierd aiurea. Voluntarii erau
doar niste “accesorii”, habar nu aveau pe unde trebuie sa o luam si dadeau din
umeri cand ii intrebam care e calea. Mai degraba stiau politistii pe unde sa o
luam, se dau 2 ture pe langa raul cibin, unii dau doar una , nu e nimeni sa
noteze timpi sau cuncurenti, o debandada totala.
Trecem si pe langa Gradina
Zoologica, acolo ar fi trebuit dusi organizatorii si lasati de tot, suntem la
jumatatea marathonului. El era alcatuit din 2 ture de oras, doar ca s-a lasat
inserarea, nu se mai vedea niciun marcaj si dupa cum ziceam voluntarii erau de
caruta. Alerg cu Ilie Victor cam jumatate de marathon, mai schimbam cate-o
vorba, povestim, omul parea cam putin arogant, poate si pentru ca avea
numeroase maratoane alergate, si se credea prea experimentat. Am mers vreo 2
sau 3 km la pas, nestiind pe unde sa o luam, mai mergem, mai alergam si la un
moment dat, intalnesc niste voluntari si le cer directii;eram in alergare si ei
imi raspund ca nu stiu pe unde trebuie sa mergem.
Fug mai departe, insa ceva ma
face sa ma intorc, chiar imi sarise tandara si ii intreb ce plm cauta acolo
daca habar nu au de nimic, la ce s-au bagat ca voluntari daca nu ne ajuta cu
nimic? Ingaima ceva, le zic ceva de morti, stiu ca nu e frumos, dar deja nu mai
puteam si plec. In cele din urma ajungem intr-un parc unde era o bezna totala,
si un checkpoint undeva in capat, dau tura de parc, mananc ceva si plec
scarbit, dorind sa termin mai repede. Inainte de final, ne pusesem de acord ca
terminam impreuna, eu cu Ilie Victor, doar ca pe ultimul km a accelerat din
senin si m-a lasat in urma.
Frustrat de marlania aratata,
accelerez si eu, trec pe langa el in viteza, si insotit de o motocicleta care o
ambala la maxim, trec prin poarta in 3:40 pe locul 8 la general, din vreo 70.
Finalul a fost genial, singura parte buna din toata aceasta mizerie de maraton.
Dragonu vine si el in 4 ore si un pic, mahnit si el, nevoie mare de organizarea
de rahat si cu gleznele facute praf.
Ma iau serios de organizator
si-i explic ce a gresit, raspunsul lui fiind sa ne luam de el la a 6-a editie,
motivand ca e prima editie si ca nu are experineta. I-am trimis in mormantu'' mamii
lor de ciumpalaci, si am promis ca nu mai vin la mizeria asta nici daca mi se
da bani, e o bataie de joc si o lipsa de respect fata de toti alergatorii.
Voluntara pe care am pizduit-o, a venit la mine si si-a cerut scuze, motivand
ca nu au fost instruiti cum trebuie. Mai schimbam ceva vorbe, ma calmasem intre
timp si apoi ne-au cazat in camera, care li se pusese la dispozitie. A doua zi
ne mai plimbam nitel, mancam niste paste excelente la o terasa din piata si ne
indreptam spre Bucuresti cu 2 voluntare.
A fost o bataie de joc, un
concurs de 2 bani, intre timp am aflat ca site-ul s-a desfiintat, organizatorul
a fugit din tara, avand datorii mari si deasemenea e posibil sa fi fugit si cu
banii. Ii doresc multa caldura in gura, si sa-si ia de banii aia lumanari si
tamaie sa-si faca o seara romantica.
O sa mai alerg un marathon de
asfalt, poate intr-o alta tara, unde oamenii sunt mai civilizati si apreciaza
intr-adevar acest gen de evenimente.
Asa ceva nu trebuie sa existe, aviz
amatorilor ce doresc sa organizeze astfel de competitii, daca nu va orientati
atentia spre participanti si va bateti joc, veti fi muiti si singurii
concurenti ce vor mai veni, vor fi piticii de gradina. Trebuie sa intelegeti ca
un concurs de genul asta, nu poate fi facut in interesul vostru, piata se cerne
in cele din urma, iar oamenii isi vor da seama ca e doar o teapa si nu vor mai
veni vreodata. Lucrul asta trebuie tinut minte de catre toti organizatorii,
inclusiv de maratoane montane, taxa de inscriere trebuie sa aibe o justificare,
si asta trebuie sa se vada, atat in atitudinea vostra cat si in modul in care va
asigurati de confortul alergartorilor, din toate punctele de vedere.
Am sa fac un post separat in ceea
ce priveste parerea mea despre cum ar trebui organizat un concurs, dar asta cu
o alta ocazie, inca o data, ce a fost la Sibiu, e o mizerieeeee!
Manat de entuziasmul celor care au ales sa-si imparta impresiile si emotiile din timpul singurului ultramarathon de la noi din tara, am decis ca ar fi intelept sa fac si eu acelasi lucru. Marturisesc ca am citit relatarile catorva amici, Dragonul, Alin Tanase, Pif & Hrcule, Hoinarii, Silviu Balan si trebuie sa recunosc ca m-au impulsionat, fiecare din ele avand acel ceva care te face sa tresari.
Iata-ne ca ne inhamam la cel mai dur concurs, asta dupa o experinta firava de 4 maratoane, un ultramarathon, ce insumeaza 93 de km, 7560 m, altitudine cumulata, parcurgand astfel aprope toate traseele marcate din muntii Bucegi.
Mi se face pielea de gaina numai cand ma gandesc si singurul lucru care mi-l doresc, e sa-l termin teafar si in echipa completa, adica eu si Mihai Godeanu, alias Dragonu si Marmota SRL, numar de concurs 236.
Ca sa participi la asa ceva, e clar ca treb sa ai ceva "probleme" cu sinapsele, sa ai acel ceva, pe care nu multi dintre noi il au... sa fii facut din alt aluat? asa cum am auzit la multi, mie imi place sa cred ca suntem facuti din aceleasi ingrediente ca fetitele power puff (sugar, spice and everydays nice) and a little of x ray, that equals with adrenaline:)
Seara ne luam frumos kit-ul de concurs, salutam cunoscutii, mergem frumos sa ne pregatim rucsacii pentru a 2-a zi, si apoi somn de voie pana la 5, cat se poate.
Ne trezim, hranim putin stomacul, ca incepea sa se smiorcaie, emotiile se instaleaza mai ceva ca inaintea unui examen:), suntem pregatiti pentru confruntarea suprema.
Apoi ne aliniem la start, cu toti ceilalti nebuni, dupa care urmeaza numaratoarea inversa...10, 9, 8....3, 2, 1 and of we goo!!!!
Multi au plecat putin cam tare, tinand cont ca e o cursa de anduranta, si ca trebuie sa ne pastram resursele pentru mai incolo, asa ca am convenit cu Dragonu sa o lasam moale la inceput sa nu ne taiem pe parcurs.
Surorile David si Pes ne insotesc, vremea e perfecta, tot ce ne dorim e sa intram in ritmul cursei cum trebuie. Pe prima urcare, prin saua Laptici, Dragonu ma cam alerga si eu nu puteam mai mult, inca nu ma incalzisem destul de bine si ma gandeam ca asta va fi un punct de rascruce al cursei, ca vom ajunge sa ne certam din cauza asta. Nu a fost sa fie asa si pana in Valea Dorului la check point 1, mi-am intrat in ritm. Incercam sa ne tinem cat de cat de Insomnia, echipa care-l avea in componenta pe bunul nostru amic Tzale.
Am taiat serpentinele ce duceau spre Manastirea Sf. Ana, pentru a castiga ceva timp si a nu pierde din ochi plutonul din fata, care se pare ca stiau traseul bine. Si iata ca bifam si cp 2 la ora 7:57 si plecam repede de aici spre Piciorul Pietrei Arse, o urcare anevoiasa pana la 2000 de m.
Pe urcare il intalnim pe Adi, care ne face poze si ne incurajeaza putin, ii multumesc si pe aceasta cale, si urcam cat de cat cu zambetul pe buze. Am urmat noi o scurtatura, care s-a dovedit insa a fi mai grea decat traseul obisnuit si aici a fost momentul in care Sis-urile ne-au depasit; bv lor si tot respectul! Ne vedem de drum si contnuam sa urcam, ajungem imediat pe platou, unde caldura isi face simtita prezenta. Inca putin si bifam si cp 3, la 9:10, Aici beau cam 1 L de apa, ca ma simteam secat, ca o fantana, si ne tiram repejor spre Cantonul Jepi, dupa care va urma coborarea pe jepii Mari , pana in Busteni. Dragonu incepe sa-si resimta genunchiul, semn, nu de bine si va trebui cumva sa ne controlam, sa nu ne lasam dusi de val si sa riste o accidentare. Asa ca hotaram sa-i dam mai usor pe vale.
Ajungem in cp 4, pe la 10:26, binisor tinand cont ca pe Dragon, l-a suparat un genunchi, urmeaza urcarea pe Jepii Mici, asa ca ne hidratam bine aici si hotara sa plecam repede. Plecam impreuna cu Insomnia, tragem binisor pe urcari, Dragonul isi revine, traseul e superb, l-am mai facut de nenumarete ori, asa ca nu intampinam probleme mari pe urcare, alimentam la fiecare raulet, hidratam si-i dam tare. Numa ca se si vede cabana Caraimanului si incepem sa zambim, de aici mai e putin pana la Babele, cp5. La 12:49 il si bifam.
O zbughim repede spre cp6, Pestera, urmeaza o coborare pe care Dragonul nu o agreeaza, traseul e putin accidentat cu santuri adanci, ca dupa razboi, insa e scurta coborarea. Aici Foca ne repereaza pe de la distanta.
Mancam repede niste paste oferite de Adi, ii multumim din nou, niste portocale, o pereche de carnaciori:) si suntem gata de prima uracare la Omu.
Plecam spre Omu, pe urcare avea sa ne ajunga si Mihai Orleanu, ne salutam reciproc, ne cunoastem de la marathonul din Olimp, si mergem impreuna pe urcarea spre Omu. Alin venea cu Zholt agale, putin mirati de prezenta lor, urma sa aflam ca accidentarea care o suferise la marathon Apuseni, a recidivat, si a hotarat mai bine sa renunte. Il salutam respectuos si ne continuam urcarea. Ajunsi la cp 7 la 15:36, hidratam si ii dam pe Valea Cerbului, pana spre Gura Diham. Aici ne-am despartit de Orleanu si i-am inalnit pe cei de la Ecoman Jr; Iulia a avut nevoie de o pereche de sosete, le-am dat fara sa stau prea mult pe ganduri (perechea in plus, a nu se intelege altceva) si am inceput sa taiem serpentinele, alaturi de Cristodava, doua fete simpatice. Juniorii incep sa ia avans, asa ca hotaram sa-i lasam, ne vedem de ritmul nostru.
Chatuim cu fetele, un asl pls, chestii de genu :) schimbam impresii, la un moment data hotaram ca ar fi bine sa "stick together" at night. Pe coborare Dragonul era f. prudent, betele i-au fost de mare folos, pe plat ii dadeam ceva mai tare, cu gandul sa recuperam din timpul pierdut. Nu am nimerit scurtatura care dadea in Diham asa ca am luat-o pe poteca lasand Cristodavele in urma, ele neputand trage mai tare.
Iesim in drum, acolo parca era satul Diham, rulota langa rulota, mici sfaraind, burti la soare, manele pe sistem, cum ar zice unii. O imagine dezolanta pentru noi, care vrem sa trecem cat mai repede si sa ne stergem imaginile inregistrate pe retina. La 18:00 ajunegem la cp 8, ne intalnim aici cu Roua, spre surprinderea noastra, se pare ca ele au nimerit scuratura, alimentam bine si plecam impreuna spre Poiana Izvoarele. Pe urcari fetele ne cam alergau, Dragonu se simtea din ce in ce mai bine si incepeam sa cad eu, stomacul imi dadea probleme. Trag de mine pana la cabana, alimentam cu apa acolo, bag niste carnaciori, si dupa ce am pierdut ceva timp cu organizarea, ne indreptam spre Prepeleac.
Aici totul se rupe pentru mine, stomacul ma ia din ce in ce mai tare, nu puteam baga geluri, cred ca le vomitam, le-am lasat pe cele de la Roua sa se duca, neputand tine ritmul cu ele. Uracarea pana la cp9 a fost crunta, ma opream f.des, nu puteam sa mai respir cum trebuie si simteam cum il tin pe Dragon in loc. Ca o echipa ce suntem, el este intelegator, o luam mai incet, partea nasoala e ca urma urcarea pe Bucsoiu si eu deja ma taiasem. Ajunsi la 20:22 la Prepeleac, iau un calciu si incep sa aud voci de mai jos, nu cred ca era de la calciu :) nu eram chiar atat de rau, 3 echipe veneau din urma, dintre care si Insomnia, pe care ii lasasem mult in urma.
Hotaram sa plecam, iarasi ma simteam obosit nu puteam trage mai tare, si urma o diferenta de nivel de 800 de m, nu ma vedeam prea bine, imi veneau ganduri ca nu-l voi termina, pe care i le impartaseam si Dragonului. Atunci vine miscarea inteligenta, Dragonu ma pune in fata, manat si de ambitie si de Insomnia, care ne sufla in ceafa, am inceput sa trag ca un nebun pe urcari, prin jungla Bucsoiului. Cred ca am accesat la rezervele mele de energie, incepeam sa ma simt mai bine si aveam un ritm destul de sustinut, spre surprinderea coechipierului. Incepem sa lasam pe ceilalti in urma, vedem primul stalp din fier cu luminite (nu cred ca era roz:) ), crezand ca acolo e vf, tragem mai tare, mai vedem apoi unul si inca unul si uite asa pacaliti ajungem si pe Bucsoiu. Fiind aproape la aceeasi inaltime cu vf Omu, ne gandim ca de aici nu avem cum sa mai dam inapoi, asta fu cireasa de pe tort, iar noi hulpavi, am mancat-o asa ca acum mergem spre blatul tortului.Urmeaza o coborare de vreo 150 de m cred, urcam spre Omu, ne ajung incet si echipele din urmasi ajungem cam in acelasi timp la cp 10, ora 22:39.
Aici se face diferenta, cei care trec de Bucsoiu si nu arata ca niste ciuperci batute de soare si nu se simt ca niste pinguini ametiti, vor termina cu siguranta traseul.Cum noi nu ne simtim a face parte din niciuna din categorii, hidratam iarasi bine, bagam un leu cu ciocolata in noi (lion king size) si mergem spre Ciubotea. La Omu deja echipele fruntase, (Palici si Galiteanu, biathlonistii, Balan si Nusu) ajung pentru a 3-a oara. Urmeaza o portiune de plat fals pe care ii dam repejor, noaptea se instalase bine, am scos frontalele si incepem coborarea spre Bran. Genunchiul Dragonului riposteaza, trebuie sa incetinim ritmul, ne ajung Insomnia, Cristodava si inca o echipa, ne depasesc, noi trebuie sa coboram prudent.
Vedem cateva luminite care se afunda parca spre fundul pamantului. Pe drum il intalnim pe Lucian Clinciu, organizator MPC, primul marathon montan din tara, un super om. Schimbam cateva cuvinte, ne ureaza drum bun si noi ii dam in continuare. Drumul pare al naibii de lung, insa aici avea sa ne astepte paste, ceea ce ne mai ia putin din gandurile negre. Puneam problema din ce in ce mai des sa ne retragem pentru a evita o accidentare urata a Dragonului. Insa el, foarte montat, mi-a spus ca termina cursa si in 4 labe, dar nu renunta, gandeste la fel ca mine, ceea ce-mi place.
La 2:02 ajungem la Salvamont Ciubotea, ni se ofera supa, paste, ceai, oamenii zambareti, facem o poza cu o fata de acolo, ni se explica pe unde e traseul spre Valea Gaura, multumim politicos pentru felul cum am fost tratati si off we go.
Ma simt de parca acum am inceput concursul, am o energie debordanta si incet incet se transmitea si la Dragon, ii dam destul de tare pe urcari, prin saua Politiei, infundati in noapte. Auzim zgomote, fac liniste, de fapt nu era vreun urs sau alta lighioana, ci o echipa in fata noastra, avea sa aflam ca unul din ei nu se simtea atat de bine. Trecem de ei, ajungem si in cp 12, pe la 4:27. De aici urmeaza urcarea spre Omu, pt a 3-a oara, si ultima, se crapa deja de zori. Uracam sustinut, Dragonu isi revine, asa ca avem motive de bucurie, terminam sub 30 de ore, obiectiv propus, dupa Bucsoiu.
Trecem de o portiune de lanturi, ajungem undeva in vf si cand am crezut ca am ajuns, vedem un semn pe care scrie "cabana omu - 1 ora jumate". Nu va imaginati ca saracii decedati au fost pomeniti atat de mult incat cred ca se foiau maxim, eram nervos, insa continuam sa trag, cabana se vedea mult deasupra noastra. Ajunsi in sfarsit si la cp 13, la 6:58, tot injurand desigur :), ne hidratam, manacam repede ceva, constatam ca am mai ajuns vreo 3 echipe, ceea ce ne clasa pe locul 10 la elita masculin. Pentru prima editie ni se parea excelent, asa ca injecati cu adrenalina, plecam rapid spre saua Batrana, tragem pe o urcare, ajungem intr-o jungla de jnepeni, eu mergeam teleghidat, ma luase un somn maxim. Ajungem la un refugiu, urmeaza coborarea prin Poiana Gutanu, avem avans mare fata de echipele din urma, asa ca ii dam prudent.
Genunchii ne ameninta pe amnadoi, ne mai oprim, ne mai incurajam si curand bifam si cp 14, ora 9:31, de aici maxim 2 ore si ajungem. Plecam repejor dupa ce ni se explica pe unde sa mergem. Ratacim putin traseul, cam o ora jumate, mergem spre Moeciu noi, nefacand traseul asta prin Saua Strunga vreodata si luand de bune indicatiile date la checkpoint, am taiat pe langa semn, si ne-am afundat in padure. Am intalnit un om mai jos, ne-a redirectionat, aveam o panta de uracat de-ti venea sa-ti bati renii, am urcat-o injurand, desi abia ne mai tineau genunchii, ajungem si cp 15, la 11:22.
Bifam, plecam, coboram spre Pestera, cu ultimile puteri tragem tare spre final si trecem finish-ul dupa 30 ore si 15 minute.....
Acolo, surorile ne faceau poze, ne aclamau, am ajuns pe melodia Queen - We are the champions, si intr-adevar we are!!! Ne-am demonstrat inca o data, ca nu avem limite.
Simteam nevoia sa dorm, un concurs exceptional, organizarea se ridica la apelativul concursului, si inca odata s-a adeverit fraza "Once you've crosse the finish line, your life's gonna change forever", asta inseamna ca noi ne-am schimbat de 5 ori pana acum? poate ca da, poate ca nu, ne-am simtit excelent, si asta se vede!
Felicitari tuturor organizatorilor, nebunilor care au avut curaj sa ia startul, celor care au terminat, suporterilor de pe margine. Sa ne revedem cu bine si la urmatoarea editie!
Ideea participarii la acest
marathon, mi-a venit in urma unei discutii avute cu Sis-urile si Adi, imediat dupa incheierea marathonului
Hercules. Ei aveau sa se duca pentru a 2 a oara si ne-au convins si pe noi sa
venim, prin entuziasmul si ardoarea pe care o aveau atunci cand povesteau
despre frumusetile locului.
Dragonu a acceptat imediat
propunerea, asa ca ne-am decis ca e si o buna oportunitate sa ne petrecem vacanta acolo, in Litochoro. Inscrierea ne-am facut-o din timp, deoarece
locurile erau limitate si nu am vrut sa ramanem pe dinafara.
In momentul in care am primit
confirmarea platii si acceptarea noastra, ne-am si facut planurile. Foca si
Ping, ne-au insotit si ei, iar cei din clubul alpin Pathos, au gasit o buna
oportunitate sa vina si ei si sa faca varful Mitikas, din Olimp, casa zeilor.
Am fost farmecat mereu de
mitologia greaca si ma treceau fiorii doar cand ma gandeam ca voi alerga prin
asemenea locuri, incarcate de asa presupuse legende. Plecam undeva in ziua de
24, impreuna cu Adi&compania, la Sibiu ne mai insoteste si Vasi, fratele
sau, impreuna cu sotia.
Drumul e lung si obositor,
ajungem undeva la 7-8 seara acolo, indeplinam formalitatile de cazare si ne
indreptam spre casuta inchiriata, special pentru noi. A doua zi apare si clubul
Alpin, gata de excursia in Olimp, asa ca undeva la 4 dimineata, ii ducem pe
Ping si Foca, sa se intalneasc cu ei. Noi am spus pas, deoarece a 2 a zi aveam
sa alergam. Ziua trece rapid, ni se mai alatura multi romani, printre care si
Daniel Cernat, Lixandru, Florin Simion
si Micu Florin, alaturi de familie,Paula Labar, Galiteanu, Liviu Bica, plus
cativa prieteni de alte nationalitati: Hiroko si Cindy, care sunt mai mult de
ai nostri:P.
Relaxati, mergem sa ne ridicam
kit-urile de concurs, Romania are o importanta reprezentare in acest concurs si
formam o pata de culoare printre toti ceilalti participanti.
Mai balaurim prin
oras, mai prin camping, mai pe la plaja. Locul in care am ales sa campam, este
unul foarte linistit si cat de cat ferit de caldura mult prea mare de afara.
Seara
mergem si la pasta party sa facem un pic de carbo-loading; proasta decizie
pentru ca in lipsa noastra Danut Cernat si eu, fuseseram strigati pe rand la tragerea
la sorti, pentru o pereche de adidasi salomon; ghinon de nesansa.
Ne punem la somn, undeva
tarziu in noapte, apucam sa ne odihnim putin si plecam spre oras cu masinile,
doar pentru a ne urca in autocarele, ce aveau sa ne duca spre Dion, locul de
unde aveam sa luam startul.
Treziti cu noapte in cap,
plecam rapid, inghitim cate ceva in autocar si in jumatate de ora ajungem si la
locul cu pricina. Inca nu s-a luminat de zi si noi ne echipam, facem streching
si ne pregatim sa ne aliniem la startul unui marathon plin de semnificatie. Dam
cateva ture prin zona, ne incalzim bine, ne uitam la ceas, in cateva minute se
face ora 6 si trebuie sa pornim.
Ne uram bafta unul altuia, ne
bagam pe unde avem si noi loc si se da startul, in greaca desigur:). Se pleaca
taricel, primii 6 km fiind in usoara urcare si de mentionat ca sunt pe asfalt.
Prima portiune a cursei arata
in felul urmator, se pleca de la nivelul marii si se ajungea pana la 2800 de m,
sub Tronul Zeilor. Prima portiune de de incalzire, Dragonu' acuza ca ritmul e
putin prea tare pentru el, dar reuseste sa stea in plasa mea. Curand iesim din
asfalt si intram in padure, pe o poteca single trail. Acolo eram asteptati de
Silvia David, care ne facea poze si ne incuraja, urma urcarea care se oprea de
la 2800.
Stomacul meu incepe sa
protesteze iarasi si imi dau seama ca nu e de bine, a fost ultima cursa in care
am mai incercat sa mananc un gel, acum doar cand ma gandesc la el ma ia
senzatia de greata. Dragonu vede ca nu ma simt prea bine, dar ma incurajeaza si
mergem unul in plasa celuilalt. Peisajul din jur, era singurul care ma facea sa
ma simt mai bine si sa uit de disconfortul pe care-l aveam.. Am vazut de pe
munte, cum soarele se nastea din mare, un peisaj de vis, care te facea sa te
simti ca in basme.
Faptul ca eram martor la o asemenea frumusete, ma facea sa
ma gandesc ca sunt norocos ca alerg intr-un asemenea loc si ca trebuie musai sa
ma bucur de fiecare moment. Urcarea este greoaie, corpul simte urcarea brusca
in altitudine, iar deja cand depasesc 2500 de m, simt o mica ameteala, era
prima data cand depasesc aceasta altitudine si ma simteam un pic ciudat.
Parasim vegetatia si ajungem
undeva pe un platou, la 2800 de m.Acolo in chekpoint, mananc prima felie de
pepene, in acest sezon, ma hidratez bine si ma infrupt din toate bunatatile
aflate acolo. Facem si ceva poze, cu ajutorul lui Danut Cernat, care era foarte
relaxat si mai mult interesat de peisaje decat de cursa:). Temperatura era deja
undeva pe la 4-5 grade, si simteam ca-mi intepenesc genunchii daca mai stau
mult.
Plecam in alergare de acolo,
poteca se ingusteaza din ce in ce mai mult, trecem prin dreptul Tronului
Zeilor, se pare ca nu erau acasa si ne lasa sa trecem pe acolo, fara sa
intampinam probleme.
Raman masca de peisajul selenar ce mi se asterne in fata
ochilor si ma simt ca un Titan, mandru ca am trecut pe acolo si ca am onoarea
sa bat la usa Zeilor.
Nu sunt eu o persoana credincioasa, insa mitologia greaca
mi-a placut tot timpul. Incepe o coborare foarte abrupta si deloc pe placul
meu, stomacul imi aminteste ca e si el pe acolo si tipa ca un descreierat de
durere.
.
Este momentul cursei in care
Dragonu trece in fata mea, si singurul in care m-a depasit. Ma resemnez si
totodata ma bucur pentru el, dar sunt frustrat ca nu pot alerga cum trebuie.
Pana in Prionia, la km 31, alerg chinuit, atat de caldura care devenea
insuportabila, dar si de problemele mentionate anterior.
Pe drum intalneam turisti care
strigau “Hai Romania”, si ma incurajau la orice pas. Ajuns in chekpoint, o
intalnesc si pe Cornelia, zabovim destul de mult si plec in alergare in spatele
ei, hotarat sa nu-i pierd urma.
Stomacul incepe sa ma lase cate putin si simt
ca e sansa mea sa trag, astfel risc sa ma tai de tot si sa vin mai mult taras. Asa
ca la un checkpoint, cu vreo 8 km inainte de final, incep sa trag tare pe
urcare, o las pe Cornelia in urma si plec in urmarirea Dragonului.
Moralul meu crestea pe masura ce
inaintam si depaseam multi concurenti grupati, imi dadea o incredere foarte
mare si parca trageam si mai bine. Am tinut un ritm excelent pana la final,
urcarile nu mi se mai pareau ceva de speriat si depaseam in draci, tot ce
puteam. Ce inseamna sa te simti ok si sa nu te doara nimic; simt ca finalul se
apropie, insa nici urma de Dragon. In ultimii km, ajung o fata si un baiat si
ne manam reciproc din priviri. Trec printre stradute, oamenii ne incurajeaza de
la balcoane, accelerez, trec in fata celor 2, pentru putin timp ce-i drept, ma
ajung iarasi, alergam in linie..... se vede linia de finish, ultimii 400 de m,
ma depasesc amandoi si simt ca nu-i mai pot ajunge.
Lumea ne incurajeaza, aud cum ii
striga pe cei doi care vin, doar ca in acel moment ceva m-a electrizat si am
sprinatat cat am putut de tare, moment in care i-am luat pe amandoi, pana sa
treaca linia de sosire si sa trec in fata lor.
Un finish pe placul meu, care
mi-a mai ridicat moralul dupa o cursa, nu tocmai buna.
Trec si linia de sosire, sunt
intampinat de Dragon & compania, imi iau medalia, ma hidratez, ma bag apoi
imbracat intr-o fantana arteziana pentru a ma racori. Clasementul aici.
Ziua o petrecem cu cei din clubul
alpin Pathos, mergem in statiunea in care ei sunt cazati, ne distram pe plaja,
incingem un volei de zile mari, dispozitia e la ea acasa, iar noi ne simtim
nesperat de bine, la mai putin de 5 ore de la terminarea cursei.
Ei se vor intoarce spre Bucuresti
a 2 a zi, asa ca plecam undeva tarziu in noapte spre Litochoro, pentru a ne
putea petrece cat mai mult timp cu ei.
Restul vacantei, ne relaxam, ne
plimbam, avem 2 tentative de a urca pe vf Mitikas, prima esuand, datorita
cetii. Insa a 2-a, reprezinta o reusita, ajungem pe varf cu totii si urcam de
sub tronul zeilor printr-un hor de 120 de m, stancos si acoperit de ceata.
Constatam cu stupoare ca multe din locurile prin care am trecut in timpul
cursei, nu le mai recunoasteam.
Vizitam si Pantelimonas-ul,
cateva cetati, mergem si in Meteora, loc in care vizitam bisericutile si
chiliile sapate in stanca. Declaram a fi o vacanta mai mult decat reusita, si
ne indreptam spre casa bucurosi si cu un bagaj de amintiri frumoase. A fost o
experienta ce merita sa o repetam iarasi, deja avem planificat pentru 2013,
cand se va sarbatori cea de-a 10-a editie.
Pana atunci mai e ceva, multe
curse de alergat si cu siguranta vom face o figura mai frumoasa decat in 2011,
avand o mai mare experienta si crescand destul de mult ca si performanta.
Ramaneti cu bine Zei, si sa ne
primiti la fel de bine si in 2013!
Si uite asa ne continuam
periplul in lumea alergarilor montane, cu un nou concurs, la doar 2 saptamani
dupa terminarea Ecomarathon-ului. Avea sa fie bine sau nu, nu prea curand
pentru noi?suntem capabili sa-l ducem la bun sfarsit sau nu? ramane de vazut. Cursa
se intindea pe 45 de km, cu 2300 diferenta de nivel si un teren destul de
capricios, datorita mocirlei care avea sa ne ingroape cu totul.
Plecam de vineri, asa cum ne
este traditia deja:), pe ruta Bucuresti-Pitesti-Craiova-Drobeta- Baile
Herculane. Avem parte de 2 prezente feminine, Liliacul si Cupidon plus o foca:)
si plecam bucurosi spre locul faptei. Undeva pe langa Drobeta ne intalnim cu
Fako si Tale, si plecam impreuna spre Valea Cernei.
Ajungem destul de tarziu, ne luam
kit-urile de concurs, mancam ceva paste si mergem spre gara pentru a ne culege
invitatul surpriza:).
Paula s-a lasat convinsa in cele
din urma sa participe la o cursa montana, fiind fermecata de povestirele mele
de pe la concursuri, cele 2 pe care le aveam:)) si hotaraste sa guste si ea din
aceasta nebunie.
Ajunge cu trenul, undeva la
miezul noptii, ne luam ceva de ale gurii pentru dimineata si ne indreptam
iarasi spre corturi.
O pasez la Tale si Foca in cort si
ne bagam la somn. Asta era intentia, ca ei ciripeau de zor si nu prea aveau
somn. Ii pizduiesc putin:) si in cele din urma adormim. Dimineata ne trezim, ne
echipam, rontai cate ceva si intru parca in priza. Emotionat peste masura, dau
ture de colo colo, spre deliciul prietenilor nostri, care se uitau la mine si
se intrebau daca nu cumva m-am drogat. Pur si simplu nu ma puteam potoli si nu
aveam stare deloc. Ii explic Paulei cate ceva despre alimentatie, ii dau ceva
sfaturi, ii arat un gel si un activator si-i spun cum sa le ia;putin
nedumerita, le accepta si incepe sa o cuprinda si pe ea emotiile.( nu alea care
te fac sa te duci la baie:P).
Avem de mers cam un km pana la
locul startului, care avea sa se dea la ora 9. Ne bagam undeva in primele
linii, ne incurajam si plecam intr-o alta aventura, din multe altele ce vor
urma sa vie.
Primii km sunt comuni, atat pentru semi cat si pentru marathon, o
portiune de asfalt in urcare. Se pleaca destul de tare, pentru moment suntem
undeva in primele linii alaturi de cei buni, mare greseala pentru ca nu peste
mult timp aveam sa ma tai ca maioneza:).
Se face imediat stanga pe un podet
de lemn si incepe o urcare brusca prin padure. Soarele e ucigator si imi da in
moalele capului, este de mentionat aversiunea mea fata de caldura, prefer sa
dardai ca un caine, decat sa nu gasesc metode pentru a ma racori.
Pe prima urcare ma depseste Hiroko,
Dragonu ramane undeva in spate, incerc sa tin cat se poate ritmul si cat imi
sta in putinta.Urmeaza o coborare uratica spre satul Bogaltin, Acolo ma
alimentez in checkpoint si plec spre prima urcare, de vreo 700 de m.
Dupa aproximativ 18 km, mi se taie
elanul de tot, daca pana atunci m-am simtit foarte bine si credeam ca pot tine
ritmul la nesfarsit, aici deja ma incercau gandurile de abandon. M-am pus de
vreo 2 ori jos, m-au incurajat concurenti din spate, dar degeaba. Eram setat
spre a renunta, stomacul meu facea figuri si ma intepa rau, parca reprosandu-mi
ca-l supun la un efort mult prea mare. In cele din urma, il bag in pizda
masii, ii spun sa-si taca gura si incep urcarea, Acolo ma ajung si surorile
David, care aveau un ritm constant, neah... experienta isi spunea cuvantul, eu
inca ma consideram novice.
Termin urcarea mai mult taras decat
pe propriile picioare, ajung in checkpoint iarasi, unde stau destul de mult
timp. Bag portocale in mine, de parca sunt storcator de fructe:)), bag si apa
si ce-mi mai cade la indemna si incep sa ma molesesc de tot, parca nu-mi mai
vine sa plec deloc.
Incurajat de voluntarii din post,
sau speriati ca-i las fara resurse:)), plec si eu in cele din urma, caldura se
mai domoleste nitel si incep si eu sa-mi revin. Urmeaza o coborare plina de
noroi, in care injur ca un birjar. Dar iata ca se intampla si inevitabilul,
vine o ploaie cu tunete si fulgere, numai buna....:), pt ca majoritatea se
adaposteau si eu depaseam in voie.
Nu m-a speriat deloc urgia care se
pornise, asa ca pornesc sinuos spre creasta, contrar recomandarilor de a nu ma
expune acolo, atata timp cat sunt descarcari electrice. Am mers pe mana karmei
mele bune, ajung si in Varf si pornesc iarasi la goana.
Ud pana la piele, si cu multa
energie, incep parca o alta cursa, v-am zis eu ca e de vina caldura:P, alerg
mai mult singur pana intr-o portiune in care intalnesc un salvamont care
participa si el la concurs. Alergam pe poteci pline de noroi, destul de
periculoase, nu mai tin cont de nimic si prefer sa calc prin rauletele care se
formau, datorita ploii care se scurgea de la deal. Era o senzatie destul de
placuta, ce-mi facea urcarea mult mai placuta. Ma simteam ca la patinoar, pe
multe portiuni, si-mi aducea in minte un vers de la Parazitii “ viata e ca fuga
pe gheata”, se potrivea perfect cu peisajul de aici.
In cele din urma ajung si la
biserica Dobraia, aici sunt anuntat ca nu mai e asa de mult pana la finish si
sunt indemnat sa trag tare.
Exact ca picatura chinezeasca, m-au
lucrat marcajele de pe traseu. Nu aveam nimic impotriva cu marcajul excesiv,
doar ca era notat din km in km si era
foarte frustrant, tinand cont ca eram destul de obosit. Daca la inceput, nu
vroiam sa vad marcajul de loc, pe ultimii 3 km, ma uitam dupa el dupa un lucru
foarte rar si pretios. Iata cum se schimba situatia; mocirla era omniprezenta,
dar nu mai conta, pe ultimii 2 km , ma intampina si Pes, pe care-l smotocesc
nitel, urmeaza apoi Adi ( pe care nu-l smotocesc:P) ci doar il salut si care ma
incureajeaza si ma asigura ca mai e putin.
Aratand ca un porc, plin de noroi si
udat pana la piele, asteptam finish-ul ca pe o izbavire, nu ca as fi eu marele
credincios, da-o in crucea masii de treaba, dar imi place cum suna:)). Urmeza
si ultimul km, adik 45..... bun... unde spanac e finish-ul, nu se auzea nimic,
nici un miorlait de mata, nici o melodie pe fundal, un tipat nimic. In gandul
meu zic,” astia ne-au dat teapa”, descurajat alerg mai repede, incep sa aud
cate ceva, ca prin minune, ori mi s-au desfundat mie urechile:)), si trag si
mai tare.
Trec repede podetul din
fata mea, urc un deal in viteza, sar ca o caprioara si trec prin poarta in
aproape 7 ore, ma las cuprins de imbratisarea fetelor si ma bucur ca am
terminat cu bine.
A fost o cursa chinuitoare din multe pucte de vedere, insa in
care am invatat multe si am acumulat experienta. Intampin si Dragonul, care
dadea ceva semne de oboseala si dureri in glezne.
Paula vine si ea, insotita de Tale,
care pornise in intampinarea ei, dupa aproape 8 ore si ceva, o iau in brate, o
felicit si o intreb mai in gluma mai in serios” eee, cum esti?mai vrei” la
care, cu o voce tremuranda si printre lacrimi mi-a zis “ da, mai vreau”.
De
atunci, Paula venea singura la concursuri, fara sa-i mai zic eu, ba chiar ma
anunta ea, sa fie sigura ca sunt si eu prezent. A fost momentul in care a decis
ca aceasta lume I se potriveste si avea sa devina din ce in ce mai buna, de la
o cursa la alta. Asa cum pentru mine, Mpc-ul a fost prima experienta, asa avea
sa fie pentru ea prima dragoste.
Seara mai balaurim pe acolo, mergem
la o cloaca in aer liber, sa ne dregem picioarele, apoi somn. A doua zi ne
trezim cam tepeni, mergeam ca niste “imitatii” de pinguini, insa ajunseram sa
iubim senzatia asta. Ne mai plimbam putin prin zona si ne indreptam spre casa,
drumul e lung si obositor, insa experienta traita, a facut toti banii.
Injectat de foarte putin timp cu
virusul alergarii montane, dupa prima mea experineta la Mpc 2010, aveam sa aflu, ca nu este singura competitie de
acest gen din tara, si ca mai sunt multe altele de care nici macar nu aveam
habar.
Am avut timp toata iarna sa
meditez asupra caii pe care doresc sa o urmez, si am decis ca ar fi una din
cele mai bune decizii pe care le-am luat in ultimul timp, si ca viata mi se va
schimba considerabil.
Asa ca m-am pus cu Dragonu pe
cautat competitii de acest gen, si am dat de Ecomarathon si Hercules, care
ajungeau la a 2-a editie. Ne-am inscris frumos din timp si am asteptat cuminti
ziua in care aveam sa pornim intr-o alta aventura.
Ecomarathonul marcheaza primul
concurs de anduranta al primaverii si totodata, cel mai asteptat, deoarece el
da startul sezonului competitional. Se intinde pe o distanta de 42 de km, si o
diferenta pozitiva de nivel de 2400 de m.
Un concurs cu totul aparte si
unic prin formatul pe care il promoveaza, fiind format din 3 bucle de cate 14
km, dar si datorita peisajului magnific pe care-l intalnesti. Pe mine, cel
putin m-a impresionat atat de mult, incat inclin sa cred ca este cel mai
pitoresc loc prin care am alergat vreodata, si asta compenseaza greutatea si
tehnicitatea cursei. Faptul ca dupa fiecare bucla, te intorci in locul de unde
s-a dat startul, este un plus si un bun mod de ati mai ridica moralul, datorita
incurajarilor primite de organizatori, voluntari si spectatori.
Ne indreptam spre Moeciu de Sus,
insotiti de Foca, Adriana si Liliacu, cel dintai avand sa si participe la proba
de cros, 14 km. Inca de la ridicarea kit-ului aveam sa fim impresionati de buna
organizare, de promptitudinea de care au dat dovada si de entuziasmul din ochii
lor. Nu prea ii cunoasteam asa bine pe organizatori, insa aveam eu o idee.
Echipa lui Mihai Orleanu, formata din surorile David, Adi Bostan si multi altii, au facut o treaba excelenta si ne-au organizat un concurs pe cinste, la care
revin cu placere de fiecare data.
Pentru cazare am ales varianta
cortului, gandind ca altfel vom scuti banii pe care trebuia sa-i dam pe
cazare;aiurea..... am dat o gramada de bani, mancand la un restaurant din zona, diverse “delicatese”.
Fermecati de atmosfera dinaintea
concursului, plecam la cort, avand in gand sa tragem un pui de somn, si sa fim
bine odihniti pentru a 2 a zi:). Ne odihnim atat de bine, incat pe la 3 ne
trezim, decisi sa ne imbracam si sa pornim la start.... noi neavand de unde sa
stim ca e miezul noptii. Ne culcam la loc, uimiti de faptul ca ne odihniseram
foarte bine in numai 4 ore de somn.
Dimineata de intampina rapid cu
o temperatura putin rece, dar cu sanse mari de a avea o zi buna, deoarece
soarele ni se arata zambitor pe cer.
Ne echipam, ciugulim ceva rapid
si ne asezam si noi in pluton, alaturi ce ceilalti alergatori. Se da startul,
se pleaca rapid pe prima bucla, pe o portiune de asfalt de aproximativ 4 km,
cred.
Ma simt ok, imi impun un ritm care ma avantajeaza si ma trezesc destul de
rapid, trecand un podet si intrand in padure. Incepe urcarea, lumea gafaie in
jur, imi fac loc printre concurenti si trag mai tare, aici e si punctul in
care-l pierd pe Dragonu. Caldura imi da ceva batai de cap si ma molesesc pentru
cateva momente, insa imi revin.
Poteca e single-trail asa ca este
dificil sa depasesti, insa cu putina bunavointa din partea celorlalti
concurenti, imi fac usor loc mai in fata. Prima urcare se termina rapid, cotim
undeva in dreapta si o luam la goana intr-o coborare rapida. De acolo mai
urmeaza inca o urcare, pe care se face o coada imensa, pana dam in scoala de la
Fundata.
Peisajul e superb si asta imi da forte noi, ajung in sosea, il vad pe
Dragonu si il salut. Ma hidratez la un checkpoint, si simt cu trece timpul.
Plec totusi rapid de acolo, incepe o coborare pe langa casele oamenilor,
peisajul iti fura privirea de-a dreptul si nici nu imi dau seama cum termin
prima bucla, dupa o portiune destul de tehnica de coborat, dau un asfalt din
nou si ajung la finish intr-o ora jumate.
Acolo zabovesc ceva, mananc rapid si ma
hidratez, primesc aplauza si incurajari si sunt gata de a 2 a bucla. Cea mai
grea portiune mi s-a parut cea din Cheile Gradistei, un drum forestier in
urcare, de aproximativ 5 km, plin de praf si de cocalari ce-si plimbau
SUV-urile si ne aruncam praf in ochi. Acolo am pierdut destul de multe locuri,
fiind ajuns din urma de alergatori cu mai mare experienta. Moralul meu a avut
de suferit din aceasta cauza, iar caldura excesiva mi-a pus capac.
Termin si a 2 a bucla in 2 ore
aproximativ si urmeaza sa o abordez pe a 3-a, care se dovedeste si cea mai
grea. Stau destul de mult in checkpoint si ma urnesc destul de greu, oboseala
isi spune cuvantul, lipsa antrenamentului specific si a experientei. Prima
portiune e un pic mocirloasa si la deal, cainii ne latra:), insa gandesc ca mai
sunt doar 14 km, trebuie sa continui. Urc destul de greu, pana ajung intr-o
portiune de plat fals, moment in care se lasa frigul, si incepe o ploaie
timida, care mai sus avea sa se transforme in ninsoare.Crampele imi dau batai
de cap, urlu de durere si ma misc destul de greoi. Imi revin in cele din urma
si plec in alergare pe o coborare tehnica, printre radacini de copaci si
pietre.
Ajung iarasi in sosea, merg rapid
pe forestier o perioada de timp si dau in ultima urcare. Acolo aveam sa-l
cunosc pe Dani Helesteuan, un bun prieten care imi povesteste despre familia sa
si Tomi Coconea, vice-campionul mondial la Red Bull X Alps. Urcarea este mai
lina cand ai un tovaras bun de drum, mergem mai bine de jumatate de drum
impreuna, dar pe mine ma lasa picioarele asa ca el se duce inainte. Cu un ultim
effort, termin portiunea de urcat si incep sa alerg la vale.
Crampele in fac o vizita scurta
si-mi mai smulg ceva cuvinte de ocara, insa pleaca asa cum au venit. Coborarea
e faina, insa ninsoarea ma infrigureaza peste masura, poate a fost totusi
binevenita pentru ca ma facea sa alerg mai repede.
Abordez coborarea rapid, ajung in
sosea, imi dau ceva lacrimi, insa reusesc sa le stapanesc, sau se amesteca cu
ninsorea, nici nu mai conteaza... Trec finish-ul in 5:45 si imbratisez fata
care imi da medalia, surprinzator imi raspunde cu mare caldura, fiind si ea
constienta de efortul pe care l-am depus.
Il gasesc si pe Dani, ne imbratisam
si ne felicitam reciproc, Dragonu ajunge si el, ne declaram multumiti
de rezultat, tinand cont ca este al 2-lea maraton pe care il parcurgem.
Asistam la festivitatea de
premiere, tragerea la sorti, ratez la mustata un ceas Sunto performant si totul
parca se termina, nesperat de repede. Aici il cunosc si pe Adi Fako, intaresc
legatura si cu Tale si totul se termina intr-o nota excelenta.
In tot acest timp Statiunea Moeciu
este acoperita de un covor alb, iar peisajul e unul de vis, aievea unui basm.
Luam cina la un restaurant, mai discutam cu oamenii si ne indreptam spre
corturi.
Dimineata ne trezim destul de greu,
cortul fiind acoperit partial de zapada, iar mersul nostru fiind asemenea celui
de pinguin:).Facem o vizita la Vila Bran, unde ne infruptam cu bunatati si ne
indreptam spre Bucuresti.
Ecomarathon-ul s-a dovedit a fi un
concurs frumos, am avut parte de vreme cat pentru 3 anotimpuri, de oameni
voiosi si prietenosi si de o atmosfera excelenta. Peste doua saptamani, ne
asteapta Hercules Marathon, o incursiune in Valea Cernei si o cursa care se va
dovedi a fi excelenta.
