Cindrel in alergare – 11 august 2012

             40 de km, 2000 de m diferenta pozitiva de nivel

             locul 12

Un maraton propus de Dragonu, motivat si de prezenta unor nume mari in lumea alergarii montane. Am zis ca e un prilej bun sa iesim la o alergare mai lunga, alaturi de oameni dragi. Nu mai fusesem niciodata in Muntii Cindrel, iar traseul parea foarte interesant, aproximativ 40 de km cu 2000 diferenta de nivel, intr-o zona foarte pitoreasca.

Am fost cules de Dragon de undeva de la Sambata de Sus, si am plecat inspre Paltinis, impreuna cu Mitzu si Cristina. Avusesem o saptamana de concediu inainte, de care am dorit sa profit la maxim, cu un traseu de vreo 40 de km in Fagaras, si apoi Creasta Fagarasilor, de la Turnu Rosu  spre Plaiul Foii, de unul singur. Nebunesc, dar mi-a reusit in 2 zile, fara a alerga mai deloc.

Asa ca la nici 2 zile distanta am decis ca sunt in stare sa fac si marathonul si aveam mare incredere ca voi face fata cu brio.

Am condus eu pana la Paltinis, Dragonul fiind nitel obosit de pe drum, ajungem acolo, ne punem corturile si ne bagam la somn. Dimineata o voluntara draguta, ne da trezirea pe la 6, (asta in conditiile in care am adormit pe la 3,), doar ca sa-si caute ceilalti voluntari prin marea de corturi.

Adorm cu greu si ne trezim in cele din urma, pentru a manca ceva si a ne echipa. Mitzu avea sa alerge primul sau semi si era foarte incantat de asta, ii impartaseam si eu emotiile si incercam sa-i mai dau ceva sfaturi utile.

Ne ridicam kit-urile dis de dimineata, ne salutam cu toti cunoscutii, ne permitem sa mai stam si de vorba, voia buna e la ea acasa. Nici nu ne dam seama cum se face ora startului, ne aliniem cu totii acolo, in jur de 200 de oameni, insa la marathon doar vreo 60. O prima editie nu neaparat cu un puhoi de oameni, insa cu certitudine, oameni de calitate.

Temperatura de afara era cam scazuta, insa eu am ales sa alerg in shorti si maieu, echipamentul meu clasic de ceva timp incoace. Frigul era patrunzator, insa in acelasi timp imi punea sangele in miscare si imi dadea un impuls in a alerga cat mai repede si a nu slabi prea mult ritmul.O tactica castigatoare, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu:).

Se da startul in cele din urma, aveam un singur tel, trebuia sa o “vanez” pe Daniela Marin, cum Gianina era la semimaraton, mi-am luat un alt iepure ce ma obseda de ceva timp:). 

Am vorbit atat de mult de Gianina, incat o sa creada ca am ceva cu ea:)), dar nu se pune deloc problema asa. Cum nu am avut ocazia sa ma bat cu ea, i-am lasat placerea Dragonului, care participa la semi. Primii km era prin padure, se alerga foarte bine pe o poteca single trail, iar ritmul era unul care-mi convenea. Doar ca pe prima urcare, Daniela ea ceva avans, lucru pe care nu-l preconizasem.

   

Mi-am zis ca trebuie sa raman motivat si sa trag mai tare, daca vreau sa scap de aceasta obsesie:). Iesim pe un platou, in care predomina jnepenisul loc in care si maratonul se desparte de semi, si-mi continui “vanatoarea”. Observ atent “prada”, ii citesc miscarile si dupa ce imi dau seama de stilul ei, incep sa copiez. Ea alerga tot pe plat si pe urcari mergea mai tare. Ca sa ma apropii de ea si sa mai reduc din diferenta, mai alergam si pe urcari.

Tactica da roade, si incet dar sigur recuperez din diferenta si ma postez in spatele ei. Inca o data ma abtin sa nu trec in fata si vreau sa studiez cat mai bine miscarile. 

Trecem indata si pe langa L Iezer, un peisaj foarte fain, dupa care urmeaza o urcare crunta, cu o panat foarte inclinata, de nu ar fi mers nici masina pe acolo. Urcam sustinut, ne ies ochii, dar e reconfortant cand ajungi sus, sa vezi cum altii urca. Ajungem si pe vf Cindrel, frigul ne vajaie nitel, asa ca nu zabovim mai deloc; pe coborare, sunt hotarat sa trec in fata, deoarece ea alerga mai incet. Asa ca simtindu-ma confortabil, trec in fata.

Ii pierd urma in cele din urma, ma intalnesc si cu Florin Simion, alerg o bucata de traseu cu el, insa se opreste la un checkpoint, unde sta mai mult, asa ca-mi vad de drum.

           Daniela ma ajunge in cele din urma, sunt hotarat sa alerg cu ea si sa mai vorbim nitel, ii preiau parca din energie, ne stabilim aceleasi obiective, ii spun ca de mult incerc sa o depasesc, si nu am reusit pana acum. Ii tin ritmul vreo cativa km buni, moment in care sunt sigur ca am invatat ce trebuia de la ea si e momentul sa-mi iau zborul. Mai sunt vreo 6 sau 7 km, asa ca sunt sigur ca pot tine ritmul pana la final, frigul era si de partea mea, asa ca aveam un atuu in plus. Iau avans rapid si-mi vad de treaba fara sa mai arunc vreun ochi in spate. 

           Deja intru pe ultimii km, prin padure, unde mai sunt depasit de un singur concurent. Trec linia de sosire in uralele oamenilor de pe margine, vazand ca sprintez pe ultimii 200 de m, intr-un timp de 4:44:43 si un loc 12 la general, multumit totodata ca mi-am indeplinit obiectivul si am facut o cursa buna.

            Dragonu' termina si el in 1:58, proba de semi, indeplinandus-si si el obiectivul de a o intrece pe Gianina, iar Mitzu termina in 2:10, un timp foarte bun pentru primul sau semi.

            A fost un weekend reusit, in care am alergat de placere, o sapatamana in care am resusit sa adun aproape 180 de km montani. Adi a luat locul I, podiumul fiind completat de Balan si Radu Milea; felicitari tuturor. 

              Seara am luat o masa copioasa la un restaurant din zona, apoi somn de voie la cort. A doua zi nu am mai stat asa mult din cauza vremii si a altor motive ce nu merita mentionate.

Creasta Fagarasilor 7-8-08-2012

Creasta Fagarasilor

               Cu o saptamana de concediu in buzunar si neavand un plan solid pus la cale, am zis sa dau curs unei idei mai vechi  de ale mele, si anume:parcurgerea crestei Fagarasilor in 2 zile. Dragonu' nu era disponibil, Tale nu s-a sincronizat cu programul meu, asa ca ramane sa o fac singurel. Nu era in plan sa scriu acest post, dar am decis totusi sa o fac, din cauza unor lucruri dragute care mi s-au intamplat.

               Nea Ionel, ma primeste la Manastirea Brancoveanu, din Sambata de Sus, acolo unde imi voi avea “cartelul” pentru urmatoarea saptamana. Stia de incercarea mea, insa era convins ca nu am sa o pot face, mai ales singur, insa eu eram montat pe ce-mi doream si pace, nu avea cum sa ma intoarca din drum.

              Timp de 2 zile mergem intr-o tura de 40 de km prin frumosii munti, alaturi de un popa simpatic, de data asta ( am o aversiune pentru acesti “copanisti”, cum ii denumesc eu sau “dj'isti” de inmormantari si botezuri), o tura de antrenament numai buna, pentru ce avea sa vina.

              Marti mi se pune pata, imi fac rucsacul cu cele trebuincioase si undeva spre seara ma pornesc spre Turnul Rosu, de acolo unde aventura mea avea sa inceapa. Schimb 5 masini pana la punctul de plecare, intalnesc oameni frumosi si voiosi, care sunt mirati de incercarea mea indrazneata si-mi ureaza bafta. E placut sa intalnesti oameni care sunt dornici sa poarte o discutie si care nu sunt interesati doar de donatia mea modica si atat; apropos, toti au refuzat sa-mi ia bani, rand pe rand.

             Ajung in Turnul Rosu, undeva prin centru, urmeaza un drum forestier lung de vreo 4 km, pana la o bisericuta, de unde incepe traseul propriu zis. Pe drum mai intalnesc turisti, atat romani cat si cehi sau polonezi, care vor sa faca acceasi nebunie ca si mine, doar ca in 7 zile si cu ceva mai mult echipament decat mine. Bucuros le dau indicatii pe harta, unor polonezi de treaba, ma felicita si ma incurajeaza pentrru incercarea mea si plec cu u moral bun. Pe la 6 seara, incep cu un urcus sustinut, nestiind unde voi sta peste noapte sau cat voi merge, cert era ca nu vroiam sa stau degeaba si sa dau bani pe cazare aiurea.

             Asa ca plec pana la urma, decis sa ma adapostesc in refugiul Suru, sa merg macar cateva ore si sa nu pierd timpuol degeaba, urmand ca dis de dimineata sa ma trezesc si sa ajung in Fereastra Mica.

            Traseul prin padure e in urcare, dau de ceva izvorase, asa ca nu-mi fac probleme cu apa, creasta e marcata integral cu banda rosie verticala, asa ca e destul de greu sa pierzi urma marcajului, decat daca te prinde noaptea, te suiera vantul la cur, asa cum mi s-a intamplat mie. Aud ceva caini, se vede in jos undeva o lanterna si niste strigate.

            Dupa ce balauresc nitel, gasesc traseul si sunt hotarat sa ma adapostesc in stana care se vedea jos, era destul de riscant si inutil sa mai continui pe noapte, plus ca de mult vroiam sa-mi petrec noaptea intr-o stana autentica. Intampinat de caini, nu cu oaresice bunavointa, ci strict sa-mi rupa curu, cobor spre stana. Un cioban mai tinerel, cu ditai busteanu in mana, imi iese in poteca si ma intreaba ce e cu mine pe acolo la ora aia. Ii explic eu ce si cum, se uita la mine cam ciudat si ma invita sa dorm la ei, pana dimineata. Putin confuz si suspicios, accept in cele din urma oferta lor si merg la stana.

            Acolosa o mare de ochi. intr-un tarc, multe oi becaliene, behaiau de zor. Un al doilea cioban ma intampina, facem cunostinta  si ma intreab ce si cum. Imi spune ca e cam imposibil ce vreau eu sa fac, asa ca nu insist prea mult cu explicatii. Dupa zeci de minute de palavrageala, ma invita in adapostul lor improvizat, imi pune o piele de oaie pe o “blana”, imi scot si sacul de dormit si-mi improvizez culcusul.

           Ma intreaba daca imi e foame, recunosc ca da, asa ca imi fac iute un foc, deasupra caruaia atarna o pastrama de oaie, proaspat taiata.mmmmmmmm, exact ce-mi trebuia, infulec bine, multumesc gazedei, si bine ghiftuit, ma bag la somn. Ms “ferec: bine pe interior, sa nu o patesc ca ciobanul din Miorita si ma culc. Ma trezesc dimineata, gata de plecare, ceata s-a mai rarit, imi iau la revedere de la ciobanii din Saua Surii si pornesc mai departe.

            Urc rapid varful din fata mea, apoi cobor spre Lacul Avrig, acolo mananc rapid o ciocolata, ma alimentez cu apa, discut cu niste turisti si pornesc spre varful Scara. Las in drepata drumul ce ducea spre cabana Barcaciu, si incep urcarea, deloc grea, dar foarte expusa. Nu am aparat cu mine asa ca din pacate nu apuc sa fac poze.

          In refugiul Scara ma odihnesc cateva minute si ii dau mai departe in ritm alert, urmeaza Custura Saratii, una din cele mai expuse zone din Fagaras. Abordez cu grija portiunea si ma minunez de tehnicitatea traseului. Trec in siguranta de acesta portiune, cu ceva stropi de sudoare smulsi de pe fata, si incep urcarea spre Vf N egoiu. Urc fara oprire insa, nu uit sa ma bucur de peisaje. Cand sa ajung in vf, vad un bidon de la 7500, intreb fata de acolo al cui e, pe ea necunoscund'o, iar spre surprinderea mea, ma intalnesc cu Florin Totalca, care era intr-o tura prieteneasca si facea un mic geocaching.

          Tragem niste poze, bucurosi de surprinzatoara intalnire si coboram spre Laul Caltun, prin Strunga Doamnei, evitand strunga Dracului, care prezenta ceva pericole din cauza unor caderi de pietre.

           La Caltun, tragem un ospat pe cinste, frigul se intetea din ce in ce mai tare, mai facem niste poze, ne luam ramas bun si plecam fiecare in treaba lui. Florin avea sa se opreasca la Balea, eu in Fereastra Mica.

          Am continuat cu urcarea vf Laitel, unde am facut si o mica pauza, pentru a sta de vb cu un cuplu de turisti, foarte simpatici, mi-au dat ceva apa de la ei si am mai povestit cate ceva despre tura mea. Mi-au urat succes si am plecat mai departe , ajung deasupra lacului Balea, continui pe creasta, ocolesc poteca ce ducea spre Vf Vanatoarea lui Buteanu si merg mai departe catre Lacul Capra.

         Merg spre Fereastra Zmeilor si “3 pasi de moarte”, ajung rapid spre Podragu, cobor spre cabana, care era smulsa de vant si undeva spre seara, incep urcarea spre Vistea Mare.

         Ajung cam pe la 9:15 sus, era deja intuneric, las rucsacul si ma abat putin pe la fratiorul sau, Moldoveanu. Ma reculeg nitel, trimit niste mesaje sustinatorilor, Dragonu, Nico, Bia, Ancuta. Ma fac sa zambesc si pornesc pe la 10 fara, jos spre refugiu, cu gandu ca iinpotez acolo. Doar ca era plin muci, dupa ce fac coboararea, destul de greu, datorita traseului tehnic, a oboselii si a expunerii.

         Vazand ca refugiul e ocupat, continui mai departe spre Fereastra. A ajuns tarziu in nopate la refugiu, care era aproape ocupat si ala. Gasesc totusi un pat si pentru mine, scot salteaua si sacul si dorm pana la 6.Intre timp se pune pe turnat cu galeata, asa ca imi cam taie elanul pentru a 2-a zi. La 6 ma trezesc, ploaia se oprise intre timp, asa ca ii dau tare spre Curmatura Zarnei. De acolo mai am 14 ore pana in Plaiul Foii, dupa indicator, stau nitel la adapost, ca pe drum m-a prins ploaia si ceata si m-a udat pana la cuc. Vb cu un grup de turisti, ce aveau in plan sa faca si ei creasta in 7 zile, dar sunt descurajati de ceata si vremea ploioasa.

           Stau la panda si la primul semn, ca ceata a trecut o iau spre Vf Berevoiescu. Ii dau o mica alergare, in ideea de a mai scurta din cele 14 ore, de altfel si singura portiune in care mi-am permis sa alerg, Traseul era monoton, potecile mergeau agale, nu mai era nimic spectaculos de intalnit. Mananc pe drum cate ceva, mai alerg nitel, ajung spre Cantonul Rudarita pe la orele 15:00 si dau in forestirul ce ducea spre Plaiul Foii.

         Telefonul mi se udase intre timp si era cam de porc, ca nu aveam cum sa iau legatura cu ceilalti. Tot aici mi s-a rupt si filmul, in momentul in care am vazut ditai tufele cu zmeura si mure. Ma opream la fiecare pas si ma bucuram de ce-mi oferea natura. Ultimii 5 km pana in Plai, i-am facut cu un tractor, apoi rand pe rand, am facut autostopul pana in Complexul Sambata. A fost o tura faina, ce m-a pus la grea incercare, o tura care parea ca durat o vesnicie, am fost singur in salbaticie, am avut timp sa fiu doar eu si gandurile mele si a fost interesant.

        Vineri m-am odihnit pana seara, cand a venit Dragonu sa mergem la maratonul Cindrel in alergare, o idee de refacere dupa tura din aceasta saptamana. Fagarasul m-a primit cu bratele deschise si mi-a aratat ceva din maretia lui, asa ca voi reveni cu placere, alaturi de alti prieteni.

       Pe curand!

7500 Bucegi 2012 – primul abandon 19-22-07-2012

                 Dupa o editie precedenta, incununata cu succes, pentru echipa Dragonu&Marmota, era si normal sa ne punem mari sperante in editia ce avea sa vie. Acest tip de ultra e genul de concurs pe care-l visezi tot anul, odata ce ai ajuns sa-l termini. Iata-ne ajunsi si la jumatatea sezonului competitional, in fata unei alte mari provocari.

               Daca anul trecut am scos 30 de ore, anul asta ne gandeam undeva la 24, nerealizabil ar spune multi, insa ne stiam nivelul la care ajunsesem si greselile pe care le-am facut in anul trecut, iar noua ni te se parea un tel de atins.

                  Numele echipei s-a schimbat si el in Dragmotele&Marmogonii, se pare ca nu ne-a fost cu noroc de data asta. Un alt element surpriza a fost decalarea orei de start, de la 6 dimineata, la cat eram noi obisnuiti, la 6 seara. Astfel ca drumul cu masina pana la Pestera si asteptarea startului a fost un minus pentru noi. Molesiti de caldura dar entuziasmati in acelasi timp ne aliniem la start cu gandul ca vom face o cursa buna si vom avea parte de o noua aventura pe cinste. S-a plecat iarasi tare pentru un concurs de asemenea anvergura, ne lasam furati de atmosfera, si alergam bine, ajungand in primul checkpoint la Cabana vf cu Dor, cu 7 minute mai bine ca anul trecut. Nu zabovim mult, cu gandul sa ne tinem  de alde Tzale si Mihaela Puiu ( abandonisitii din checkpoint 10, de pe locul I ). Insa ei la vale trag foarte tare si Dragonu da semne ca il lasa genunchii, asa ca-i pierd din vizor, insa o am pe Geanina, care a fost pana acum la fiecare editie, asa ca ma bazam pe ea cand era vorba de scurtaturi.

                Dar surpriza, si cu gps-ul in mana, ne-am ratacit cu totii, taind vreo cateva serpentine in plus si coborand aproape de Sinaia. Inexplicabil, moralul ni s-a zguduit serios, simteam oboseala ce lucru impreuna cu furia, incercand sa urcam partea ce am coborat-o. Atunci parca ne-a lovit pe amandoi ideea abandonului, si nu-m venea sa cred ca ne gandim la asta. Am tras de noi, incercand sa renuntam la ideea asta si sa ne automotivam, dar reaparea cand ne asteptam mai putin.

                Dupa o balaureala de o ora in plus ajungem si in Valea Stanii si de acolo pornim spre Piatra Arsa, usor deshidratati si cu moralul scazut. Incepe o urcare destul de grea, pe inserate, cu lumina care se imputina din ce in ce mai mult.Suntem ajunsi rand pe rand de oameni care-i vedeam de obicei doar la start si la finish, intarindu-ne ideea ca mergem foarte prost si ca mai bine renuntam, decat sa facem un timp la fel ca anu trecut.

                Totul a mers foarte prost, si faceam lucrurile exact pe dos, fata de cum ar fi trebuit, totul mergea inspre ideea abandonului. Ajunsi la Piatra Arsa, deshidratati maxim, si manati de luarea unei decizii, mergem repede sa bem apa. La prima gura, am vomat instant si atunci firul meu s-a rupt total.                    

                 Aveam sa aflam ca a fost o problema majora cu apa de acolo, si mai bine de jumatate din echipe au renuntat; pe aceasta cale tin sa recomand organizatorilor sa se bazeze pe apa imbuteliata, pentru a nu mai fi sabotati pe viitor.

                Dragonu a fost insarcinat sa anunte organizatorii “rusinea” ce avea sa o facem, si nu-mi venea sa cred ca sunt neputincios si nu pot opri ce avea sa se intample. Era ca in desene animate, dracusorul imi spunea sa nu renunt si sa merg mai departe, poate imi revin pe parcurs, iar ciumapalcul de ingeras imi spunea ca ideea renuntarii e cea mai inteleapta in condiitle date si sa nu-mi mai supun corpul la chinuri inutile. Am sunat-o si pe Nico in timpul ala, cu gandul ca poate imi revin si ma motivez, insa nu s-a intamplat asta.

               Vestea ca Dragonu a anuntat abandonul echipei a cazut ca un trasnet asupra mea, ne-am indreptat spasiti spre Pestera, nescotand prea multe cuvinte. Un sentiment pe care il aveam pentru prima data si mi-era f greu sa-l accept.

               Am incercat sa ne gasim scuze, atunci cand nu trebuia si sa ne inabusim esecul. Dragonu' a trecut repede peste, la mine a fost problema mai mare, pentru ca eu ma simteam vinovat, nu reusisem sa ma motivez la fel ca si anul trecut, nu puteam accepta cu ideea ca sunt slab si ca pur si simplu nu mai pot.

                Sentimentul m-a urmarit o perioada buna, dar pe principiul “sa moara si capra vecinului”, m-am amuzat cand am vazut ca si alti prieteni ai nostri au patit-o si de acolo si misto-ul care a continuat intre noi de atunci incolo si glumele facute pe seama abandonului.

                 Trecand la un registru mai serios, asta m-a facut sa-mi dau seama ca de fapt nu eram asa slab, si ca pur si simplu s-a intamplat si trebuie sa accept asta ca atare si sa merg mai departe, sa invat si din experienta asta nefericita. Facand haz de necaz, mi-a revenit moralul si am decis sa ma autopedepsesc cu 2 ultra: Ciucas ultra trail ( 110 cu 5000 de m) si Pyros ( 90 de km cu 3300 ), concursuri ce aveau sa-mi confirme sau nu, faptul ca abandonul a fost o intamplare si o decizie totusi inteleapta la momentul ala.

                Echipa Geaninei a dat dovada de o vointa incredibila, si desi ne-am ratacit impreuna, au reusit sa castige la categoria lor intr-o maniera incredibila. Felicitari lor, succesul lor si mesajul Geaninei de pe tricou “ death before dnf”, m-au intaratat si mai tare si m-au facut mai puternic si mai darz.

               Abandonul nu va mai exista in vocabularul meu, nu va mai fi o optiune, consider ca am suficienta experienta de acum incolo sa tratez fiecare situatie cu mult calm si intelepciune.

                Va las cu un filmulet motivant si cu promisiunea pe care mi-o fac din momentul asta, si anume sa nu mai abandonez niciodata, no matter what!

Maraton Apuseni 2012 - 7-07-2012

Lungime: aproximativ 42 de km

                 1950 diferenta de nivel

                 Loc 40- timp 5:12

            Un maraton nu tocmai pe gustul meu, fiind dat faptul ca este foarte alergabil, tinand cont de diferenta mica de nivel, dar si pentru ca se tine intr-o luna a anului in care caldura excesiva domneste.

            Insa simtind lipsa competitiei si tinand cont ca am fost de prea putine ori in Apuseni, am zis sa facem un efort si sa mergem, cu gandul ca ne vom reincarca bateriile dupa o saptamana de munca. Ca de obicei plecam cu o zi mai devreme, cu gandul de a ne bucura putin de peisaj si de admira frumusetile locului. Nico si Paula au spus si ele prezent asa ca am pornit entuziasmati spre Statiunea Baisoara, locul cu pricina. Peisajele erau superbe, munti, mai degraba dealuri, verdeata, vreme buna.

            Ajungem acolo devreme, mancam ceva in locul unde credeam ca vom campa, pentru ca mai apoi sa plecam de acolo, locatia mutandu-se fata de anul trecut.

            Ne intalnim si cu Florin, care venise pe motor, mergem sa ne luam kit-urile, moment in care Bamse, fiind fermecat de frumusetea buf-ului si de tricoul de concurs, alege sa participe si ea la primul semimaraton. La inceput nu am fost prea incantat, tinand cont ca nu prea era in forma, dar apoi am zis what the hell? Daca asta vrea, sa incerce.

             Seara mai ramanem la o bere cu niste oameni simpatici si ne indreptam spre cort pentru a ne odihni. Zorii vin rapid, ne echipam si coboram cu totii spre zona de start. Mancam ceva in fuga pentru a nu pleca pe stomacul gol si numa ca nici nu ne dezmeticim bine si se da startul. Prima portiune merge bine, nu resimt oboseala deloc, alerg chiar si pe urcari, Dragonu' alearga si el primu maraton de dupa accident si practic e iar in business, inainte de 7500. Caldura incepe sa-si arate coltii, neafectandu-ne inca in portiunea de padure. Insa inevitablul se intampla si iesim in camp deschis, soarele dogoreste iar ritmul meu slabeste direct proportional cu gradele crescande.

              Ma deshidratez foarte repede, lipsa apei isi spune cuvantul. O tinteam iarasi pe Geanina, hotarat sa o intrec de data asta, insa am fost depasit pana in apropierea checkpint-ului pe la km 20. 

Un forestier ce se intindea pe cativa km mi-a pus capac. Ajuns in checkpoint mi s-a turnat o galeata de apa, la incuviintarea mea si incepeam sa ma simt din ce in ce mai bine. Mai iau si o sticla de apa si incep o urcare anevoiasa, ce-mi da mari batai de cap. 

               Nu suport caldura, iar asta era scenariul cel mai prost pentru mine, cu cat ma gandeam mai mult la asta, cu atat mergeam mai prost. Dupa ce am terminat urcarea m-am asezat jos in poteca si mi-era greu sa ma mai urnesc, stateam la adapostul unor copaci si era asa bine, mmmmm:).

             Insa tinand cont ca nu venisem la picnic, incep sa ma urnesc usor din loc si sa mimez o alergare. Relieful alterneaza cand cu dealuri, cand cu vai, peisajul iti taie rasuflarea, ar zice unii, mai degraba caldura e vinovata pentru asta. Ma ajung din urma oameni care nu ma asteptam, nu mai am chef sa alerg pe caldura asa ca slabesc ritmul si incerc cumva sa ma racoresc si numa iaca ca si vad un raulet in fata mea si mi se face semne disperate sa-l ocolesc pe pod, sa nu care cumva sa ma ud.

             Insa la caldura de afara, am luat-o direct prin el si bine mai fu'. A iesit si aceasta capodopera:P

              Intre timp se intampla ceva, la care sa fiu sincer nu ma asteptam, se innoreaza si caldura bate in retragere. La ultimul checkpoint cu 4 km inainte de final, se porneste o ploaie torentiala, venita parca sa ne faca in ciuda. In gandul meu imi ziceam “nu puteai in pizda matii sa vii si u pe la km 20?”, acusa era in zadar.

            Ud pana la piele si cu muzica in urechi, maresc ritmul fara sa-mi dau seama, semn ca incep sa elimin caldura si organismul functioneaza mai bine si ajung pe un amic, ce ma intrecuse mai devreme. Pornim pe ultimii 2 km in acelasi ritm, alert, calcan prin balti, reinviati parca dupa caldura de peste zi.

           Reusesc sa trec linia de sosire putin dupa 5 ore, 5:12 parca fiind timpul oficial, Bamse ma astepta acolo,incep sa dardai de frig serios, moment in care un prieten de a lu' Florin imi imprumuta un polar, asta nu inainte de a face un dus cald, cu hainele de concurs pe mine, neavand schimburi:P.

           Vine si Dragonul dupa vreo 40 de minute, ud si el pana la piele, dar fericit ca si-a revenit, bodoganind aceleasi chestii despre caldura de pe traseu.

          Bamse ma face mandru si termina primul ei semi in 3 ore, mai sontac-sontac, din cauza problemei la genunchi. Clasamentul pentru maraton aici si semi feminin aici .

                Seara stam oleaca la o dantuiala in aer liber, a doua zi urmand sa pornim inspre vizitarea ghetarului de la Scarisoara. In zona mancam si niste placinte excelente, admirand in acelasi timp locurile pitoresti. Un weekend fain, insa un maraton la care nu cred ca voi mai participa pe viitor.

RTR 2012 – 15-06-2012

28 de km

2300 diferenta pozitiva de nivel

Locul 20

                 Un altfel de competitie, Retezat Trail Race a luat nastere in acest an, multumita unor oameni pasionati de trail running, Lucian Almarii, prietenul sau Chris si intregii lor echipe. Fiind putin sceptic in ceea ce priveste concursurile la prima editie, am avut ceva ezitari la inceput, daca sa particip sau nu.

                  Indoiala s-a risipit cand am vazut locatia, Cheile Butii, traseul, 28 de km lungime cu aproape 2300 de m diferenta de nivel, oamenii care participa, desi putini la numar, compania a fost selecta, si taxa mica de concurs coroborata cu un kit mai mult decat generos. Toate aceastea m-au facut sa realizez ca oamenii astia chiar au pus suflet si s-au gandit foarte mult la alergatori, facand si ei parte din aceasta bransa.

                Asa ca impreuna cu bunul meu prieten, Dragonu, si cu Ionela si alte 2 fete, am pornit catre inima muntilor, cu gandul de a ne bucura de ceea ce ne ofera aceasta pasiune. Concurenta a fost acerba, dar nu e ca si cum ma gandeam eu la primele locuri, insa asta nu inseamna ca nu sunt competitiv, insa stiu ca deocamdata nu sunt de primele 20 de locuri, dar asta se va rezolva in timp.

               Ajunsi tarziu in noapte, avem surpriza sa fim intampinati de organizatori, care au ales sa nu fuga imediat la somn, si ne-au impartit kit-urile de concurs si ne-au mai omenit si cu un pahar de tuica si cateva vorbe bune, un alt plus pe care l-am apreciat.

               Ne bagam in sacii de dormit cu gandul sa ne odihnim si noi cateva ore, in conditiile in care ne astepta o cursa dificila, desi nu avea distanta unui maraton. Dimineata roadem ceva, sa nu ne roada stomacul mai incolo, ne echipam, ne incalzim putin si ne pozitionam undeva in prima linie.

               Frenezia ma cuprinde, ma simt in forma si simt ca voi face o cursa buna asa ca plec odata cu cei mai buni, iar primii 2 km pe asfalt ma tin in plasa lor.

 Ma simt bine sa vad ca alerg cu elita, dar in acelasi timp imi stiu si locul si mai stiu ca trebuie sa pot tine ritmul. Urmeaza imediat o urcare criminala, foarte abrupta, ma ajunge din urma si Alex Fodor, se pare ca nu-l incurca cu nimic ghipsul de la mana, schimb vreo cateva vorbe cu el si-l incurajez. O buna parte din concurs m-am tinut in plasa lor, avandu-l ca iepure sau caprioara, pe Tale.

                Playlist-ul imi influenta foarte mult starea pe care o aveam, fapt pentru care Tale mai vedea din cand in cand, o marmota tampita care ulra si alerga in fata lui pe urcari pentru ca mai apoi sa slabeasca ritmul, si tot asa. Prin jnepenis, dam si de o echipa de filmare cu un cameraman mobil, care m-au facut sa zambesc instant, punandu-ne cate o intrebare si primind raspunsul din alergare. O idee pe care o sustin si o incurajez pe viitor, e bine sa fie cineva care sa ia pulsul competitiei din inima muntilor, de aceea ii admirfoarte mult pe fotografi, fie amatori fie profesionisti, ne fac o mare bucurie surprinzand momente care mai de care mai frumoase din timpul cursei.

               Iesiti din vegetatie si ajungand pe creasta, ii pierd pe baieti, asa ca sunt decis sa ma tin dupa Geanina, vesnicul meu “prag” ( sper sa nu se supere pe mine, de aceea am pus si cuvantul in ghilimele).

               Alerg in spatele ei, ma simt bine, stiu ca urmeaza urcarea spre Vf Custura, aproximativ 2300 de m. Urcam prin ceata, drumul devine tot mai greu, frigul patrunde in ciolanase, pana in vf, Geanina ma ajunge si ma si depaseste. Acolo sus, 2 voluntari draguti ne asteapta cu apa, o surpriza foarte placuta, au dovedit ca ne apreciaza pentru ceea ce facem, drept pentru care am toata admiratia pentru ei.

               Traseul e unul din cele mai tehnice pe care le-am alergat, ma simteam pe lespezi ca pe nisipurile miscatoare, gleznele protestau, asa ca trebuia sa acord o atentie sporita. Din spate veneau tare Cornel si Iulian, care m-au si depasit in cele din urma pe o coborare plina cu iarba, moment in care ipod-ul m-a lasat. Trecand printr-un fel de vegetatie plina de brusturi si cu o caldura apasatoare, incep sa recunosc portiunea de traseu pe care o mai facusem cu un an inainte, printr-o perindare a mea.

              Ultimul checkpoit e binevenit, ma hidratez si mananc ceva bucatele de ciocolata, mi se spune ca urmeaza un forestier  cu plat fals, asa ca ma setez pe asta si-l alerg integral; stiu ca multi nu agreeaza  portiunile de genul asta, si eu ma numar printre ei, dar acum e binevenit.

               Ultimii km sund durerosi, traseul coboara abrupt, iar tensiunea pe genunchi e destul de mare, la o cotitura fotograful imi transmite ca am 2 oameni in fata, iar la ritmul meu ii ajung singur. 

Aveam sa aflu ca erau Iulin si Cornel, terminasera cu 1 minut inaintea mea. Timpul e multumitor tinand cont de tehnicitatea traseului, locul obtinut 20 clasamentul general aici.

               Desi ma tinusem mai mult de jumatate de timp de Tale, se pare ca a terminat inaintea mea cu vreo juma de ora, spre dezamagirea mea, ca nu am putut tine ritmul pana la final. Dragonu ajunge si el cu vreo ora dupa mine, teafar si fericit, ceea ce e cel mai important. Concursul a fost castigat de Palici, tot el fiind desemat si King of Custura.

              Totul a culminat cu inmanarea premiilor, o tombola generoasa si o masa gustoasa, constand in tocanita de miel si degustare de vinuri. Totul a fost delicios, am mai ramas seara la foc si la niste cantece la chitara, iar apoi somn.

              Dimineata am plecat intr-o tura mica de refacere, la o cascada din imprejurimi, unde ne-am balacit nitel si am umblat prin salbaticie.

               Un concurs extraordinar organizat, plusurile le-am indicat deja, un mare Bravo organizatorilor si o promisiune ca voi fi cu ei si in 2013.

               Pe curand!

Semimaratonul Petrom Bucuresti 3-06-2012

              Nu aveam in plan sa alerg semimaratonul, insa tinand cont ca am facut o promisiune fata de Bianca, ca o voi insoti pe toata lungimea concursului, am zis sa mi-o respect. Urasc alergatul pe asfalt, alergatul in Bucuresti si mai ales publicul; cu mici exceptii, mai toti erau apatici, dezinteresati si iti aruncau priviri ce denotau un real dezgust.

              Mi-am calcat totusi pe orgoliu si am zis sa ignor toate aceste lipsuri si vrand sa iau si o pauza de la munca pentru lucrarea de dizertatie, m-am prezentat dimineata, alaturi de Dragonu si Nico (alias “bamse”) in piata Constitutiei. Ne-am facut o mica incalzire, i-am mai dat ceva sfaturi lu” Bia, care era vizibil emotionata si plina de ganduri, si in dogoarea soarelui care ardea inca de la orele diminetii am plecat si noi in alergare.

              Lume multa, ceea ce e de apreciat, profesionistii au spus si ei “prezent” , insa noi ne-am vazut de ale noastre. Am pornit intr-un ritm convenabil, cu gandul de a ne incalzi putin, eu m-am incalzit la propriu, am aruncat ceva apa pe mine, sfarsind in a ramane fara tricou. Desi calcaiele imi sfariau sa o iau la pas mai rapid, incercam sa o motivez pe Bia si sa raman langa ea, se descurca destul de bine pentru inceput si nu acuza probleme.

             Nu intreceam mai pe nimeni, desi ma manca undeva sa o fac, alergam intr-un ritm mai mult decat confortabil. Depasim curand si bariera de 8 sau 10 km, distanta pe care Bia nu o mai depasise pana acum si vedeam deja un prag psihologic, pe care l-a depasit cu brio, mai bine decat ma asteptam.

             Acuzand toti ceva sete si neexistand ceva standuri cu bauturi, m-am oferit sa maresc puin pasul si sa aduc ceva apa, in timp ce Dragonu a ramas cu Bia. Asa ca am accelerat putin mai tare si am smuls ceva priviri de uimire, cand am trecut pe langa niste alergatori ce erau mai in fata, intr-un sprint.

            M-am intors f rapid si ne-am continuat cursa, incurajand-o la tot pasul. Au venit in cele din urma si Ancuta cu Andrei, pe bicle, fapt ce a facut sa-i mai ridice moralul fetei noastre, care acuza un pic de oboseala. Ultimii km, au fost ceva mai rapizi decat, si-a dat ea seama, si tot incercam sa maresc pasul spre deznadejdea ei, care nu intelegea de ce faceam asta din moment ce era sigura ca va termina.

           Fara sa se opuna prea mult, a inceput sa alerge mai repede si am trecut toti linia de finish, de mana, in 2:36, timp mai putin important, tinand cont ca Bia a reusit sa-si depaseasca o limita, demonstrandu-si ca totul se poate si ca distantele de care vorbim noi, nu sunt deloc imposibile, fie ca e vorba de 40,70 sau 100 de km montani.

           Si-a luat in primire medalia, noi am refuzat-o politicos, deoarece nu platisem taxa de concurs, si mi s-a parut normal sa nu profitam desi am fi putut.

           A fost felicitata rand pe rand de toti prietenii care eram acolo, am stat la o mica palavrageala, asezonata cu ceva cirese, aduse de Ancuta, din pepiniera tatalui sau. Apoi fiecare a pornit spre a lui casa, in cazul meu camin.

           Felicitari Bia si la cat mai multe concursuri si voie buna! La anul te insotesc la un maraton, montan de data asta:).

Hercules Marathon 26 mai 2012

45 km, aproximativ 2100 de m diferenta de nivel

Locul 34 masculin din 148

               De aceasta data am avut ragaz 3 saptamani intre Ecomarathon si Hercules, timp suficient pentru odihna si antrenamente. Maratonul de pe Valea Cernei este special, peisajul e de vis, nu e atat de comercial ca si celelalte, avadn posibilitatea sa alergam in companie selecta.

               Ca de obicei plecam cu o zi inainte, deoarece drumul e lung si vrem sa fim odihniti si sa putem intra in atmosfera asa cum se cuvine. Suntem intampinati de o ploaie ca de sfarsit de mai, torentiala, ne cautam rapid adapost si ne incalzim cu niste paste numai bune.

               Incet, lumea isi face aparitia, insa atmosfera e mohorata din cauza ploii si lumea prefera sa stea la caldura. Se punea problema la un moment dat, de scurtare a traseului, din cauza vremii neprielnice, insa seara, tarziu s-a luat decizia ca nu se va scurta si ca va trebui sa ne descurcam. (intre timp eu am adormit bustean si nu am putut lua parte la sedinta tehnica). Noaptea a trecut rapid, ma simteam odihnit, mananc si ma hidratez si la fel de emotionat ma indrept spre start.

               Dragonu' a ales din nou varianta semimaratonului, nesimtindu-se pregatit in totalitate, asa ca aveam certitudinea ca de data asta, el ma va astepta pe mine la finish. La fel ca si la Eco si aici aveam in minte traseul de anul trecut si aveam multe sentimente de deja-vu'. Se pleca putin tare, inca de la start, fiind calauziti de o portine de asfalt putin in urcare, in lungime de vreo 2 km, un drum ce aveam sa-l lasam in urmasi sa intram brusc in padure, totodata despartindu-ne si de concurentii de la semi.

               Am ales varinta fara bete, crezand ca voi fi mai light si ma voi misca mult mai bine, ceea ce partial a fost adevarat, insa simteam nevoia lor pe unele portiuni. Prima portiune pana in Bogaltin a mers struna, fara evenimente notabile, fara crampe, cu un moral excelent. 

               Insa ma temeam putin ca anul trecut s-a intamplat la fel, exact pe prima urcare de dupa Bogaltin am clacat inexplicabil. Aici aleg sa ma hidratez bine, insa nu zabovesc prea mult si trag tare sa abordez urcarea. Anul trecut , pe urcarea asta am fost ajuns de surorile David, stomacul meu m-a tradat. De data asta, abordez urcarea cu incredere si efortul imi e rasplatit, e mult mai usoara decat credeam asa ca nu ma opresc deloc, creeand un avantaj fata de ceilalti competitori.

              Faptul ca ii vedeam pe cei mai multi de sus, ei abia incepand urcarea, imi dadea o stare de bine si ma motiva sa trag si mai repede.Terenul era mocirlos pe alocuri, insa nu prea imi pasa. Anul trecut ne-a prins furtuna exact pe creasta, insa ea venise dupa o caldura ce ameninta sa ne topeasca. Acum lucrurile stateau altfel, era destul de frig, ceea ce ma forta sa nu ma opresc deloc. Pentru o perioada am alergat solitar, neavand urmaritori si nici iepuri dupa care sa ma iau.

             Ajung intr-un checkpoint intr-o poiana, unde am fost si depasit in cele din urma de Iulian Coserea, si incep sa bag in mine portocale mai mult decat putea voluntarii sa taie:). Iau si o supradoza de bomboane cu magneziu, mai infulec ceva portocale, testandu-i parca sa vad daca pot sa taie mai repede si o au la fuga.

             Bisericuta din Dobraia mi se infatiseaza in aria vizuala si atunci stiu ca nu mai am decat 5-6 km in coborare. Iau doar un pahar de apa si plec mai departe. Coboararea e destul de problematica din cauza noroiului, insa nu mai simt presiunea ultimilor km ca si in anul trecut. Incep sa aud galagie si-mi imaginez poiana care numa, numa mi se si arata in fata ochilor, sprintez pe ultima bucata si trec linia de finish mai bine ca anul trecut, unde facusem in jur de 7 ore.

            Ma imbratisez cu lumea, imi permit si un masaj de 5-10 minute, mananc si ma hidratez bine si trec in postura de sustinator. Paula vine mult mai bine ca anul trecut si cu un zambet imens pe fata, semn ca a crescut mult, suntem fericiti, facem poze, povestim. Soimaru ajunge si el cam sifonat, genunchiul i-a cedat, dar nu si el. Clasamentul aici .

            Mergem apoi sa ne spalam nitel, sa mancam in oras, ca niste purcelusi, apoi sa mergem la cloaca sa ne relaxam. Baia in aer liber a fost geniala, acompaniata de un pahar de vin si oameni voiosi.

            Timpul trece si odata cu el, si editia a 3 a Hercules Marathon, insa ne consolam ca vom mai veni si anul viitor. Sunt unele concursuri, ce au o anumita traditie si la care suntem decisi sa venim an de an, acesta se numara printre ele.

             Ne revedem in 2013, in aceeasi locatie! Cu bine!