7500 Bucegi 2012 – primul abandon 19-22-07-2012

                 Dupa o editie precedenta, incununata cu succes, pentru echipa Dragonu&Marmota, era si normal sa ne punem mari sperante in editia ce avea sa vie. Acest tip de ultra e genul de concurs pe care-l visezi tot anul, odata ce ai ajuns sa-l termini. Iata-ne ajunsi si la jumatatea sezonului competitional, in fata unei alte mari provocari.

               Daca anul trecut am scos 30 de ore, anul asta ne gandeam undeva la 24, nerealizabil ar spune multi, insa ne stiam nivelul la care ajunsesem si greselile pe care le-am facut in anul trecut, iar noua ni te se parea un tel de atins.

                  Numele echipei s-a schimbat si el in Dragmotele&Marmogonii, se pare ca nu ne-a fost cu noroc de data asta. Un alt element surpriza a fost decalarea orei de start, de la 6 dimineata, la cat eram noi obisnuiti, la 6 seara. Astfel ca drumul cu masina pana la Pestera si asteptarea startului a fost un minus pentru noi. Molesiti de caldura dar entuziasmati in acelasi timp ne aliniem la start cu gandul ca vom face o cursa buna si vom avea parte de o noua aventura pe cinste. S-a plecat iarasi tare pentru un concurs de asemenea anvergura, ne lasam furati de atmosfera, si alergam bine, ajungand in primul checkpoint la Cabana vf cu Dor, cu 7 minute mai bine ca anul trecut. Nu zabovim mult, cu gandul sa ne tinem  de alde Tzale si Mihaela Puiu ( abandonisitii din checkpoint 10, de pe locul I ). Insa ei la vale trag foarte tare si Dragonu da semne ca il lasa genunchii, asa ca-i pierd din vizor, insa o am pe Geanina, care a fost pana acum la fiecare editie, asa ca ma bazam pe ea cand era vorba de scurtaturi.

                Dar surpriza, si cu gps-ul in mana, ne-am ratacit cu totii, taind vreo cateva serpentine in plus si coborand aproape de Sinaia. Inexplicabil, moralul ni s-a zguduit serios, simteam oboseala ce lucru impreuna cu furia, incercand sa urcam partea ce am coborat-o. Atunci parca ne-a lovit pe amandoi ideea abandonului, si nu-m venea sa cred ca ne gandim la asta. Am tras de noi, incercand sa renuntam la ideea asta si sa ne automotivam, dar reaparea cand ne asteptam mai putin.

                Dupa o balaureala de o ora in plus ajungem si in Valea Stanii si de acolo pornim spre Piatra Arsa, usor deshidratati si cu moralul scazut. Incepe o urcare destul de grea, pe inserate, cu lumina care se imputina din ce in ce mai mult.Suntem ajunsi rand pe rand de oameni care-i vedeam de obicei doar la start si la finish, intarindu-ne ideea ca mergem foarte prost si ca mai bine renuntam, decat sa facem un timp la fel ca anu trecut.

                Totul a mers foarte prost, si faceam lucrurile exact pe dos, fata de cum ar fi trebuit, totul mergea inspre ideea abandonului. Ajunsi la Piatra Arsa, deshidratati maxim, si manati de luarea unei decizii, mergem repede sa bem apa. La prima gura, am vomat instant si atunci firul meu s-a rupt total.                    

                 Aveam sa aflam ca a fost o problema majora cu apa de acolo, si mai bine de jumatate din echipe au renuntat; pe aceasta cale tin sa recomand organizatorilor sa se bazeze pe apa imbuteliata, pentru a nu mai fi sabotati pe viitor.

                Dragonu a fost insarcinat sa anunte organizatorii “rusinea” ce avea sa o facem, si nu-mi venea sa cred ca sunt neputincios si nu pot opri ce avea sa se intample. Era ca in desene animate, dracusorul imi spunea sa nu renunt si sa merg mai departe, poate imi revin pe parcurs, iar ciumapalcul de ingeras imi spunea ca ideea renuntarii e cea mai inteleapta in condiitle date si sa nu-mi mai supun corpul la chinuri inutile. Am sunat-o si pe Nico in timpul ala, cu gandul ca poate imi revin si ma motivez, insa nu s-a intamplat asta.

               Vestea ca Dragonu a anuntat abandonul echipei a cazut ca un trasnet asupra mea, ne-am indreptat spasiti spre Pestera, nescotand prea multe cuvinte. Un sentiment pe care il aveam pentru prima data si mi-era f greu sa-l accept.

               Am incercat sa ne gasim scuze, atunci cand nu trebuia si sa ne inabusim esecul. Dragonu' a trecut repede peste, la mine a fost problema mai mare, pentru ca eu ma simteam vinovat, nu reusisem sa ma motivez la fel ca si anul trecut, nu puteam accepta cu ideea ca sunt slab si ca pur si simplu nu mai pot.

                Sentimentul m-a urmarit o perioada buna, dar pe principiul “sa moara si capra vecinului”, m-am amuzat cand am vazut ca si alti prieteni ai nostri au patit-o si de acolo si misto-ul care a continuat intre noi de atunci incolo si glumele facute pe seama abandonului.

                 Trecand la un registru mai serios, asta m-a facut sa-mi dau seama ca de fapt nu eram asa slab, si ca pur si simplu s-a intamplat si trebuie sa accept asta ca atare si sa merg mai departe, sa invat si din experienta asta nefericita. Facand haz de necaz, mi-a revenit moralul si am decis sa ma autopedepsesc cu 2 ultra: Ciucas ultra trail ( 110 cu 5000 de m) si Pyros ( 90 de km cu 3300 ), concursuri ce aveau sa-mi confirme sau nu, faptul ca abandonul a fost o intamplare si o decizie totusi inteleapta la momentul ala.

                Echipa Geaninei a dat dovada de o vointa incredibila, si desi ne-am ratacit impreuna, au reusit sa castige la categoria lor intr-o maniera incredibila. Felicitari lor, succesul lor si mesajul Geaninei de pe tricou “ death before dnf”, m-au intaratat si mai tare si m-au facut mai puternic si mai darz.

               Abandonul nu va mai exista in vocabularul meu, nu va mai fi o optiune, consider ca am suficienta experienta de acum incolo sa tratez fiecare situatie cu mult calm si intelepciune.

                Va las cu un filmulet motivant si cu promisiunea pe care mi-o fac din momentul asta, si anume sa nu mai abandonez niciodata, no matter what!

Maraton Apuseni 2012 - 7-07-2012

Lungime: aproximativ 42 de km

                 1950 diferenta de nivel

                 Loc 40- timp 5:12

            Un maraton nu tocmai pe gustul meu, fiind dat faptul ca este foarte alergabil, tinand cont de diferenta mica de nivel, dar si pentru ca se tine intr-o luna a anului in care caldura excesiva domneste.

            Insa simtind lipsa competitiei si tinand cont ca am fost de prea putine ori in Apuseni, am zis sa facem un efort si sa mergem, cu gandul ca ne vom reincarca bateriile dupa o saptamana de munca. Ca de obicei plecam cu o zi mai devreme, cu gandul de a ne bucura putin de peisaj si de admira frumusetile locului. Nico si Paula au spus si ele prezent asa ca am pornit entuziasmati spre Statiunea Baisoara, locul cu pricina. Peisajele erau superbe, munti, mai degraba dealuri, verdeata, vreme buna.

            Ajungem acolo devreme, mancam ceva in locul unde credeam ca vom campa, pentru ca mai apoi sa plecam de acolo, locatia mutandu-se fata de anul trecut.

            Ne intalnim si cu Florin, care venise pe motor, mergem sa ne luam kit-urile, moment in care Bamse, fiind fermecat de frumusetea buf-ului si de tricoul de concurs, alege sa participe si ea la primul semimaraton. La inceput nu am fost prea incantat, tinand cont ca nu prea era in forma, dar apoi am zis what the hell? Daca asta vrea, sa incerce.

             Seara mai ramanem la o bere cu niste oameni simpatici si ne indreptam spre cort pentru a ne odihni. Zorii vin rapid, ne echipam si coboram cu totii spre zona de start. Mancam ceva in fuga pentru a nu pleca pe stomacul gol si numa ca nici nu ne dezmeticim bine si se da startul. Prima portiune merge bine, nu resimt oboseala deloc, alerg chiar si pe urcari, Dragonu' alearga si el primu maraton de dupa accident si practic e iar in business, inainte de 7500. Caldura incepe sa-si arate coltii, neafectandu-ne inca in portiunea de padure. Insa inevitablul se intampla si iesim in camp deschis, soarele dogoreste iar ritmul meu slabeste direct proportional cu gradele crescande.

              Ma deshidratez foarte repede, lipsa apei isi spune cuvantul. O tinteam iarasi pe Geanina, hotarat sa o intrec de data asta, insa am fost depasit pana in apropierea checkpint-ului pe la km 20. 

Un forestier ce se intindea pe cativa km mi-a pus capac. Ajuns in checkpoint mi s-a turnat o galeata de apa, la incuviintarea mea si incepeam sa ma simt din ce in ce mai bine. Mai iau si o sticla de apa si incep o urcare anevoiasa, ce-mi da mari batai de cap. 

               Nu suport caldura, iar asta era scenariul cel mai prost pentru mine, cu cat ma gandeam mai mult la asta, cu atat mergeam mai prost. Dupa ce am terminat urcarea m-am asezat jos in poteca si mi-era greu sa ma mai urnesc, stateam la adapostul unor copaci si era asa bine, mmmmm:).

             Insa tinand cont ca nu venisem la picnic, incep sa ma urnesc usor din loc si sa mimez o alergare. Relieful alterneaza cand cu dealuri, cand cu vai, peisajul iti taie rasuflarea, ar zice unii, mai degraba caldura e vinovata pentru asta. Ma ajung din urma oameni care nu ma asteptam, nu mai am chef sa alerg pe caldura asa ca slabesc ritmul si incerc cumva sa ma racoresc si numa iaca ca si vad un raulet in fata mea si mi se face semne disperate sa-l ocolesc pe pod, sa nu care cumva sa ma ud.

             Insa la caldura de afara, am luat-o direct prin el si bine mai fu'. A iesit si aceasta capodopera:P

              Intre timp se intampla ceva, la care sa fiu sincer nu ma asteptam, se innoreaza si caldura bate in retragere. La ultimul checkpoint cu 4 km inainte de final, se porneste o ploaie torentiala, venita parca sa ne faca in ciuda. In gandul meu imi ziceam “nu puteai in pizda matii sa vii si u pe la km 20?”, acusa era in zadar.

            Ud pana la piele si cu muzica in urechi, maresc ritmul fara sa-mi dau seama, semn ca incep sa elimin caldura si organismul functioneaza mai bine si ajung pe un amic, ce ma intrecuse mai devreme. Pornim pe ultimii 2 km in acelasi ritm, alert, calcan prin balti, reinviati parca dupa caldura de peste zi.

           Reusesc sa trec linia de sosire putin dupa 5 ore, 5:12 parca fiind timpul oficial, Bamse ma astepta acolo,incep sa dardai de frig serios, moment in care un prieten de a lu' Florin imi imprumuta un polar, asta nu inainte de a face un dus cald, cu hainele de concurs pe mine, neavand schimburi:P.

           Vine si Dragonul dupa vreo 40 de minute, ud si el pana la piele, dar fericit ca si-a revenit, bodoganind aceleasi chestii despre caldura de pe traseu.

          Bamse ma face mandru si termina primul ei semi in 3 ore, mai sontac-sontac, din cauza problemei la genunchi. Clasamentul pentru maraton aici si semi feminin aici .

                Seara stam oleaca la o dantuiala in aer liber, a doua zi urmand sa pornim inspre vizitarea ghetarului de la Scarisoara. In zona mancam si niste placinte excelente, admirand in acelasi timp locurile pitoresti. Un weekend fain, insa un maraton la care nu cred ca voi mai participa pe viitor.

RTR 2012 – 15-06-2012

28 de km

2300 diferenta pozitiva de nivel

Locul 20

                 Un altfel de competitie, Retezat Trail Race a luat nastere in acest an, multumita unor oameni pasionati de trail running, Lucian Almarii, prietenul sau Chris si intregii lor echipe. Fiind putin sceptic in ceea ce priveste concursurile la prima editie, am avut ceva ezitari la inceput, daca sa particip sau nu.

                  Indoiala s-a risipit cand am vazut locatia, Cheile Butii, traseul, 28 de km lungime cu aproape 2300 de m diferenta de nivel, oamenii care participa, desi putini la numar, compania a fost selecta, si taxa mica de concurs coroborata cu un kit mai mult decat generos. Toate aceastea m-au facut sa realizez ca oamenii astia chiar au pus suflet si s-au gandit foarte mult la alergatori, facand si ei parte din aceasta bransa.

                Asa ca impreuna cu bunul meu prieten, Dragonu, si cu Ionela si alte 2 fete, am pornit catre inima muntilor, cu gandul de a ne bucura de ceea ce ne ofera aceasta pasiune. Concurenta a fost acerba, dar nu e ca si cum ma gandeam eu la primele locuri, insa asta nu inseamna ca nu sunt competitiv, insa stiu ca deocamdata nu sunt de primele 20 de locuri, dar asta se va rezolva in timp.

               Ajunsi tarziu in noapte, avem surpriza sa fim intampinati de organizatori, care au ales sa nu fuga imediat la somn, si ne-au impartit kit-urile de concurs si ne-au mai omenit si cu un pahar de tuica si cateva vorbe bune, un alt plus pe care l-am apreciat.

               Ne bagam in sacii de dormit cu gandul sa ne odihnim si noi cateva ore, in conditiile in care ne astepta o cursa dificila, desi nu avea distanta unui maraton. Dimineata roadem ceva, sa nu ne roada stomacul mai incolo, ne echipam, ne incalzim putin si ne pozitionam undeva in prima linie.

               Frenezia ma cuprinde, ma simt in forma si simt ca voi face o cursa buna asa ca plec odata cu cei mai buni, iar primii 2 km pe asfalt ma tin in plasa lor.

 Ma simt bine sa vad ca alerg cu elita, dar in acelasi timp imi stiu si locul si mai stiu ca trebuie sa pot tine ritmul. Urmeaza imediat o urcare criminala, foarte abrupta, ma ajunge din urma si Alex Fodor, se pare ca nu-l incurca cu nimic ghipsul de la mana, schimb vreo cateva vorbe cu el si-l incurajez. O buna parte din concurs m-am tinut in plasa lor, avandu-l ca iepure sau caprioara, pe Tale.

                Playlist-ul imi influenta foarte mult starea pe care o aveam, fapt pentru care Tale mai vedea din cand in cand, o marmota tampita care ulra si alerga in fata lui pe urcari pentru ca mai apoi sa slabeasca ritmul, si tot asa. Prin jnepenis, dam si de o echipa de filmare cu un cameraman mobil, care m-au facut sa zambesc instant, punandu-ne cate o intrebare si primind raspunsul din alergare. O idee pe care o sustin si o incurajez pe viitor, e bine sa fie cineva care sa ia pulsul competitiei din inima muntilor, de aceea ii admirfoarte mult pe fotografi, fie amatori fie profesionisti, ne fac o mare bucurie surprinzand momente care mai de care mai frumoase din timpul cursei.

               Iesiti din vegetatie si ajungand pe creasta, ii pierd pe baieti, asa ca sunt decis sa ma tin dupa Geanina, vesnicul meu “prag” ( sper sa nu se supere pe mine, de aceea am pus si cuvantul in ghilimele).

               Alerg in spatele ei, ma simt bine, stiu ca urmeaza urcarea spre Vf Custura, aproximativ 2300 de m. Urcam prin ceata, drumul devine tot mai greu, frigul patrunde in ciolanase, pana in vf, Geanina ma ajunge si ma si depaseste. Acolo sus, 2 voluntari draguti ne asteapta cu apa, o surpriza foarte placuta, au dovedit ca ne apreciaza pentru ceea ce facem, drept pentru care am toata admiratia pentru ei.

               Traseul e unul din cele mai tehnice pe care le-am alergat, ma simteam pe lespezi ca pe nisipurile miscatoare, gleznele protestau, asa ca trebuia sa acord o atentie sporita. Din spate veneau tare Cornel si Iulian, care m-au si depasit in cele din urma pe o coborare plina cu iarba, moment in care ipod-ul m-a lasat. Trecand printr-un fel de vegetatie plina de brusturi si cu o caldura apasatoare, incep sa recunosc portiunea de traseu pe care o mai facusem cu un an inainte, printr-o perindare a mea.

              Ultimul checkpoit e binevenit, ma hidratez si mananc ceva bucatele de ciocolata, mi se spune ca urmeaza un forestier  cu plat fals, asa ca ma setez pe asta si-l alerg integral; stiu ca multi nu agreeaza  portiunile de genul asta, si eu ma numar printre ei, dar acum e binevenit.

               Ultimii km sund durerosi, traseul coboara abrupt, iar tensiunea pe genunchi e destul de mare, la o cotitura fotograful imi transmite ca am 2 oameni in fata, iar la ritmul meu ii ajung singur. 

Aveam sa aflu ca erau Iulin si Cornel, terminasera cu 1 minut inaintea mea. Timpul e multumitor tinand cont de tehnicitatea traseului, locul obtinut 20 clasamentul general aici.

               Desi ma tinusem mai mult de jumatate de timp de Tale, se pare ca a terminat inaintea mea cu vreo juma de ora, spre dezamagirea mea, ca nu am putut tine ritmul pana la final. Dragonu ajunge si el cu vreo ora dupa mine, teafar si fericit, ceea ce e cel mai important. Concursul a fost castigat de Palici, tot el fiind desemat si King of Custura.

              Totul a culminat cu inmanarea premiilor, o tombola generoasa si o masa gustoasa, constand in tocanita de miel si degustare de vinuri. Totul a fost delicios, am mai ramas seara la foc si la niste cantece la chitara, iar apoi somn.

              Dimineata am plecat intr-o tura mica de refacere, la o cascada din imprejurimi, unde ne-am balacit nitel si am umblat prin salbaticie.

               Un concurs extraordinar organizat, plusurile le-am indicat deja, un mare Bravo organizatorilor si o promisiune ca voi fi cu ei si in 2013.

               Pe curand!

Semimaratonul Petrom Bucuresti 3-06-2012

              Nu aveam in plan sa alerg semimaratonul, insa tinand cont ca am facut o promisiune fata de Bianca, ca o voi insoti pe toata lungimea concursului, am zis sa mi-o respect. Urasc alergatul pe asfalt, alergatul in Bucuresti si mai ales publicul; cu mici exceptii, mai toti erau apatici, dezinteresati si iti aruncau priviri ce denotau un real dezgust.

              Mi-am calcat totusi pe orgoliu si am zis sa ignor toate aceste lipsuri si vrand sa iau si o pauza de la munca pentru lucrarea de dizertatie, m-am prezentat dimineata, alaturi de Dragonu si Nico (alias “bamse”) in piata Constitutiei. Ne-am facut o mica incalzire, i-am mai dat ceva sfaturi lu” Bia, care era vizibil emotionata si plina de ganduri, si in dogoarea soarelui care ardea inca de la orele diminetii am plecat si noi in alergare.

              Lume multa, ceea ce e de apreciat, profesionistii au spus si ei “prezent” , insa noi ne-am vazut de ale noastre. Am pornit intr-un ritm convenabil, cu gandul de a ne incalzi putin, eu m-am incalzit la propriu, am aruncat ceva apa pe mine, sfarsind in a ramane fara tricou. Desi calcaiele imi sfariau sa o iau la pas mai rapid, incercam sa o motivez pe Bia si sa raman langa ea, se descurca destul de bine pentru inceput si nu acuza probleme.

             Nu intreceam mai pe nimeni, desi ma manca undeva sa o fac, alergam intr-un ritm mai mult decat confortabil. Depasim curand si bariera de 8 sau 10 km, distanta pe care Bia nu o mai depasise pana acum si vedeam deja un prag psihologic, pe care l-a depasit cu brio, mai bine decat ma asteptam.

             Acuzand toti ceva sete si neexistand ceva standuri cu bauturi, m-am oferit sa maresc puin pasul si sa aduc ceva apa, in timp ce Dragonu a ramas cu Bia. Asa ca am accelerat putin mai tare si am smuls ceva priviri de uimire, cand am trecut pe langa niste alergatori ce erau mai in fata, intr-un sprint.

            M-am intors f rapid si ne-am continuat cursa, incurajand-o la tot pasul. Au venit in cele din urma si Ancuta cu Andrei, pe bicle, fapt ce a facut sa-i mai ridice moralul fetei noastre, care acuza un pic de oboseala. Ultimii km, au fost ceva mai rapizi decat, si-a dat ea seama, si tot incercam sa maresc pasul spre deznadejdea ei, care nu intelegea de ce faceam asta din moment ce era sigura ca va termina.

           Fara sa se opuna prea mult, a inceput sa alerge mai repede si am trecut toti linia de finish, de mana, in 2:36, timp mai putin important, tinand cont ca Bia a reusit sa-si depaseasca o limita, demonstrandu-si ca totul se poate si ca distantele de care vorbim noi, nu sunt deloc imposibile, fie ca e vorba de 40,70 sau 100 de km montani.

           Si-a luat in primire medalia, noi am refuzat-o politicos, deoarece nu platisem taxa de concurs, si mi s-a parut normal sa nu profitam desi am fi putut.

           A fost felicitata rand pe rand de toti prietenii care eram acolo, am stat la o mica palavrageala, asezonata cu ceva cirese, aduse de Ancuta, din pepiniera tatalui sau. Apoi fiecare a pornit spre a lui casa, in cazul meu camin.

           Felicitari Bia si la cat mai multe concursuri si voie buna! La anul te insotesc la un maraton, montan de data asta:).

Hercules Marathon 26 mai 2012

45 km, aproximativ 2100 de m diferenta de nivel

Locul 34 masculin din 148

               De aceasta data am avut ragaz 3 saptamani intre Ecomarathon si Hercules, timp suficient pentru odihna si antrenamente. Maratonul de pe Valea Cernei este special, peisajul e de vis, nu e atat de comercial ca si celelalte, avadn posibilitatea sa alergam in companie selecta.

               Ca de obicei plecam cu o zi inainte, deoarece drumul e lung si vrem sa fim odihniti si sa putem intra in atmosfera asa cum se cuvine. Suntem intampinati de o ploaie ca de sfarsit de mai, torentiala, ne cautam rapid adapost si ne incalzim cu niste paste numai bune.

               Incet, lumea isi face aparitia, insa atmosfera e mohorata din cauza ploii si lumea prefera sa stea la caldura. Se punea problema la un moment dat, de scurtare a traseului, din cauza vremii neprielnice, insa seara, tarziu s-a luat decizia ca nu se va scurta si ca va trebui sa ne descurcam. (intre timp eu am adormit bustean si nu am putut lua parte la sedinta tehnica). Noaptea a trecut rapid, ma simteam odihnit, mananc si ma hidratez si la fel de emotionat ma indrept spre start.

               Dragonu' a ales din nou varianta semimaratonului, nesimtindu-se pregatit in totalitate, asa ca aveam certitudinea ca de data asta, el ma va astepta pe mine la finish. La fel ca si la Eco si aici aveam in minte traseul de anul trecut si aveam multe sentimente de deja-vu'. Se pleca putin tare, inca de la start, fiind calauziti de o portine de asfalt putin in urcare, in lungime de vreo 2 km, un drum ce aveam sa-l lasam in urmasi sa intram brusc in padure, totodata despartindu-ne si de concurentii de la semi.

               Am ales varinta fara bete, crezand ca voi fi mai light si ma voi misca mult mai bine, ceea ce partial a fost adevarat, insa simteam nevoia lor pe unele portiuni. Prima portiune pana in Bogaltin a mers struna, fara evenimente notabile, fara crampe, cu un moral excelent. 

               Insa ma temeam putin ca anul trecut s-a intamplat la fel, exact pe prima urcare de dupa Bogaltin am clacat inexplicabil. Aici aleg sa ma hidratez bine, insa nu zabovesc prea mult si trag tare sa abordez urcarea. Anul trecut , pe urcarea asta am fost ajuns de surorile David, stomacul meu m-a tradat. De data asta, abordez urcarea cu incredere si efortul imi e rasplatit, e mult mai usoara decat credeam asa ca nu ma opresc deloc, creeand un avantaj fata de ceilalti competitori.

              Faptul ca ii vedeam pe cei mai multi de sus, ei abia incepand urcarea, imi dadea o stare de bine si ma motiva sa trag si mai repede.Terenul era mocirlos pe alocuri, insa nu prea imi pasa. Anul trecut ne-a prins furtuna exact pe creasta, insa ea venise dupa o caldura ce ameninta sa ne topeasca. Acum lucrurile stateau altfel, era destul de frig, ceea ce ma forta sa nu ma opresc deloc. Pentru o perioada am alergat solitar, neavand urmaritori si nici iepuri dupa care sa ma iau.

             Ajung intr-un checkpoint intr-o poiana, unde am fost si depasit in cele din urma de Iulian Coserea, si incep sa bag in mine portocale mai mult decat putea voluntarii sa taie:). Iau si o supradoza de bomboane cu magneziu, mai infulec ceva portocale, testandu-i parca sa vad daca pot sa taie mai repede si o au la fuga.

             Bisericuta din Dobraia mi se infatiseaza in aria vizuala si atunci stiu ca nu mai am decat 5-6 km in coborare. Iau doar un pahar de apa si plec mai departe. Coboararea e destul de problematica din cauza noroiului, insa nu mai simt presiunea ultimilor km ca si in anul trecut. Incep sa aud galagie si-mi imaginez poiana care numa, numa mi se si arata in fata ochilor, sprintez pe ultima bucata si trec linia de finish mai bine ca anul trecut, unde facusem in jur de 7 ore.

            Ma imbratisez cu lumea, imi permit si un masaj de 5-10 minute, mananc si ma hidratez bine si trec in postura de sustinator. Paula vine mult mai bine ca anul trecut si cu un zambet imens pe fata, semn ca a crescut mult, suntem fericiti, facem poze, povestim. Soimaru ajunge si el cam sifonat, genunchiul i-a cedat, dar nu si el. Clasamentul aici .

            Mergem apoi sa ne spalam nitel, sa mancam in oras, ca niste purcelusi, apoi sa mergem la cloaca sa ne relaxam. Baia in aer liber a fost geniala, acompaniata de un pahar de vin si oameni voiosi.

            Timpul trece si odata cu el, si editia a 3 a Hercules Marathon, insa ne consolam ca vom mai veni si anul viitor. Sunt unele concursuri, ce au o anumita traditie si la care suntem decisi sa venim an de an, acesta se numara printre ele.

             Ne revedem in 2013, in aceeasi locatie! Cu bine!

Ecomarathon 5-05-2012

42 de km, 2400 diferenta pozitiva de nivel

Locul 97 din 350

          

           Iata-ma participand la a 2-a editie consecutiv (pe cea din 2010 am ratat-o motivat), dupa un sezon 2011, mai mult decat promitator, as spun eu. Ecomarathonul marcheaza inceputul sezonului de maratoane montane si totodata e cel care m-a invatat mersul pinguinului de a doua zi:). Editia 2011 fiind una de referinta in acest sens:p. Pornim de cu vineri seara, burdusind dragon-mobilul la capacitate maxima si ne indreptam repejor spre locul cu pricina, Moieciu de Sus.

          Ne-au mai insotit si cei din Pathos, care au venit sa ajute la organizare, dovedindu-se niste voluntari pe masura evenimentului, adica foarte buni. Ne-am instalat cortul in curtea Centrului de Ecologie  si am zis sa mergem la somn, insa nu inainte de a manca cate ceva si de a bea un ceai cald, in compania unor oameni dragi. Apoi o parte din noi am ramas la cort, unii si-au luat cazare, iar voluntarii au ramas pana mai tarziu in noapte pentru e primi indicatii si a lua la cunostinta sarcinile ce le aveau de indeplinit pentru buna desfasurare a evenimentului.

           Dimineata forfota mare, ca in fiecare an, lume cunoscuta si emotii cat cuprinde. Desi nu ar trebui sa ne mai surpinda cu nimic, Ecomarathonul mereu reuseste sa o faca prin ceva. Echipati corespunzator si cu ceva in stomac, e indreptam catre linia de start, eu cu Dragonu si elemntul surpriza, Andrei ( Zamfir), aflat la primul sau maraton. Ne incalzim putin, aruncam priviri in stanga si in dreapta, mai schimbam cate o vorba, tragem si niste poze si ne bagam in pluton, unul de peste 700 de oameni, decisi sa alerge pe poteci de munte si sa se bucure de o zi frumoasa.

          Sisele ne si dau startul si ne indeamna la miscare si voie buna, numele meu auzindu-se cu precadere printre toate strigatele din multime:).

          Primii km sunt de asfalt, in jur de 4, numa bine cat sa ma incalzesc pentru prima urcare de pe prima bucla. A veam in cap sa scot un timp mai bun decat anul trecut, si eram decis sa dau tot ce am mai bun. Peisajul e neschimbat, fiecare pas ma poarta oarecum in trecut, nu departe insa, doar pana anul trecut, stiu ce ma asteapta asa ca alerg cu placere si observ cum se imputineaza kilometrii.

          Termin prima bucla fara mare efort, ma hidratez si mananc ceva, Razvan si Paxi sunt la datorie si ma incurajeaza, le multumesc pentru acest lucru si ma indrept spre bucla 2, elementul surpriza fiind scoaterea drumului forestier dinspre Cheile Gradistei, bucata de traseu ce mi-a dat multe batai de cap anul trecut, si nu doar mie.

          Incep sa resimt oboseala in picioare, le simt grele, cum ma inteapa, apar crampe, pulsul e ridicat si eu sunt buimac. Ma mint ca poate trece,.dar nici vorba, e o stare continua, cand ajung in postul unde Ancuta, Nico si Paula ma intampina cu urale, eram decis sa renunt, un gand total aiurea bineinteles. 

          Mananc ceva acolo, beau cola, in speranta ca o sa ma intremez si plec mai departe, insa cu acceasi stare, crampele ma vizitau la tot pasul si cum incercam sa accelerez putin cum ma trageau de haturi inapoi.

          Termin si bucla 2 descumpanit, cu pulsul pana in gat, nici nu-i mai aud pe Razvan si Paxi, si plec spre bucla 3 si cea mai grea, Are 2 urcari mari, le stiam de anul trecut ca sunt foarte solicitante. Magneziul pe care Andreea Dan l-a impartit cu mine, a fost de folos pentru moment, deoarece am inceput sa alerg mai tare si am mai recuperat cate ceva din timpul motait. ( ii multumesc pe aceasta cale si ii sunt recunoscator).

             Faptul ca nu m-am hidradat corect, ma costa mult, crampele reapar, moment in care sunt decis sa-l botez “maratonul crampelor”, insa imi accept soarta si elimin total gandul de a renunta. Stiu ca urmeaza ultima urcare si o sa ma comport mai bine, ceea ce se si intampla. Decis sa nu mai fiu depasit, maresc ritmul, si o intrec si pe Cristina Handrea, care era in fata mea. S-a tinut un timp dupa mine insa am accelerat si am pierdut-o, atunci nu o cunosteam deloc, altfel poate as fi tras de ea si am fi alergat impreuna.

            Trec linia de finish in 5:36, un timp slab tinand cont ca ma asteptam la ceva mult mai bun si cad la pamant ca fulgerat de crampe. Ma ridic cu greu, in timp ce mi se agata medalia de gat si-mi primesc portia de aplauze si imbratisarile de rigoare. Dragonul a participat la cros, inca era in perioada de revenire si nu vroia sa forteze deloc de prima data, si s-a descurcat mai bine decat s-ar fi asteptat, Andrei a scos doar cu putine minute in spatele meu, ceea ce m-a surprins placut. La cros a mai alergat si Oana lu' Gerila, Claudia impulsinonandu-i pe cei ce au venit la sustinere sa participe si ei la editiile viitoare.

          Adevarul ca fiind intr-o asemenea conjunctura si cu o atmosfera electrizanta, e greu sa stai pe margine, pentru mine ar fi o pedeapsa, cu siguranta. Clasamentul se gaseste aici. Peste 3 saptamani urmeaza Hercules, un maraton pe care am ajuns sa-l indragesc foarte mult, in special Paula ( pentru ea a fost prima dragoste). 

          Nu am obtinut timpul pe care l-am vrut, dar cert e ca in ciuda problemelor din timpul cursei, m-am simtit excelent, facand ceea ce-mi place, inconjurat de oameni unul si unul si nu ma vad renuntand vreodata la ceea ce fac.

          Astept cu drag editia 2013! Forza Ecomarathon!!!       (Cum ar spune Sis-urile:P)

Prima evadare 14-05-2012

               Un concurs de masa pentru ciclistii amatori si profesionisti din Romania, primul din an, menit sa aduca oamenii mai aproape de natura si sa incurajeze miscarea in aer liber. Un concurs de mtb, el avand loc in padurea din Baneasa si Snagov, la care au luat parte 2400 de participanti.

               In mod normal, nu as fi venit aici, dar ce e normal la mine? De ce zic asta? Pai e concurs de mtb, ce naiba caut eu acolo q o cursiera? Nici eu nu stiu, dar mi s-a parut interesant. M-am bagat si eu pe acolo pe undeva pe la jumatatea plutonului, sperand sa nu fiu zarit de careva si scos din concurs.

                M-am bagat langa Razvan, Marian s-a dus mai in fata, am mai salutat cativa prieteni si am asteptat cuminte startul. El s-a dat cu vreo 6 minute inainte, dar noi nu ne puteam misca din cauza multimii.

                Am plecat si noi in cele din urma, taras-grabis, cu grija sa nu fiu dat cu cracii in sus, de alti participanti, cam grabiti pentru experienta lor. Urmau 40 de km de offroad si eu urma sa-mi chinui cursiera pe coclaurile alea. Prima parte am mers bine, stand ba in spatele lu' Razvan, ba in fata lui si faceam misto unul de altul. Bicla se comporta surprinzator de bine pe un astfel de teren, dupa vreo cativa km m-am despartit de Razvan si am luat-o in fata, mergand cu viteza si atentie in acelasi timp, depasind ciclisti cu bicle mult mai profi si amuzandu-ma cand le vedeam reactia dupa ce treceam pe langa ei.

                A fost o cursa nebuna prin camp, depasind in draci si bucarandu-ma un pic de traseu, asta pana am facut o pana cu vreo 4 km inainte de jumatatea traseului si de checkpoint.Asa am apucat bicla de coarne si am inceput sa alerg, era solutia cea mai la indemana; asta am facut pana la checkpoint, unde am reusit sa gasesc la cineva o camera de ciclocros si sa ma pot pune iarasi pe pedalat. Am pierdut vreo 45 de minute si cheful mi-a pierit, era mult prea cald, lume multa, care nu prea aveau ce cauta acolo, asa ca pedalam in ideea de a termina mai repede si de a iesi odata de pe traseu.

                M-am si enervat pe traseu, vazand oameni cu bicle de mii de euro care mergeau ca la cortegiul funerar, nu am putut rezista prea mult si am taiat-o pe aratura pe langa ei cu rotile mele subtiri.

                Pathos-ul a afost si el prezent acolo, ca si voluntari, asa ca atmosfera s-a mai animat nitel. Vad si finish-ul, dau cateva pedale mai rapid, trec peste 2 damburi, oamenii apaludau, vazand un zombalau, cu o cursiera, fara casca si fara numar:). Sunt aplaudat frenetic, mi se pune medalia la gat, mi se ia imediat spunand ca sunt descalificat, pentru ca mai apoi, o fata sa apara si sa-mi atarne o alta medalie de gat:).

                Amuzant moment, m-am pus rapid pe hidratare, m-am intalnit si cu Razvan, Marian, Simona, am facut niste poze, ne-am mai tachinat unii pe altii, apoi am fugit la niste paste, si am mai stat la taclale cu Fako si Tzale si altii.

               Pana in Bucuresti am pedalat in ritm alert, cu ceva stricaciuni minore la bicla, roti descentrate si coarne strambe, si totodata cu promisiunea de a nu mai participa la un concurs. Prea multa lumea, prea mult haos, organizare ce a lasat de dorit si lista poate continua.